SCRIITORI DIN URZICENI - CĂTĂLINA STROE

 

                        Ferite - secondo tempo!-o revoluţie cu bilanţ contabil-

 

             La reîntoarcerea la Intreprinderea de Ferite, care între timp căpătase denumirea ROFEP,  adică România-Ferite-Perii, din cauza apariţiei între timp a fabricii de perii pentru motoare electrice construită sub patronajul directorului Ghiu Aurel, nu mai eram stagiară ca prima dată şi altfel se negociau condiţiile.

            La angajare, între patru ochi, directorul mi-a spus în clar că mă reangajează pentru că nu mai sunt cu Virgil, de puţină vreme, datorită unui eveniment care nu a avut mult ca să devină tragic, iar doctorul sanatoriului special unde a fost internat mi-a spus: doamnă, aveţi responsabilitatea copiilor, aţi făcut destul până acum e chiar incredibil cum aţi rezistat, dar de acum nu mai puteţi face nimic, boala este ireversibilă. Bine că aţi scăpat cu viaţă, dar nu contaţi pe o a doua şansă! El, oricum nu poate fi acuzat de nimic!

            Am zis în sinea mea: a fost acuzat destul pe degeaba, bietul de el!

            Avertismentul medicului era foarte serios şi apartamentul era distrus în urma unei lupte duse de el „în altă lume”, cu nu ştiu cine!

            Într-un moment de luciditate, la spital, i-am explicat situaţia şi i-am spus părerea doctorului.

            A fost de acord cu separarea. Cei doi băieţi ai lui au venit la Urziceni, au văzut ce s-a întâmplat, în casă, totul era distrus şi pusese chiar foc, aşa că mi-au zis ca eu să am grijă de fete, care erau în primii ani de şcoală şi ei se vor ocupa de tatăl lor, în Bucureşti, ceea ce de altfel au făcut până la sfârşit. Eu şi cu fetele ne-am mutat la părinţi, în Centrul Vechi, unde Edi, avea deja statul major şi am predat apartamentul, de fapt o garsonieră dublă care era cu chirie.

            Revenind la negocierea de la reîncadrare, directorul mi-a propus funcţia de şef la Oficiul de Calcul, pe care nu am obţinut-o niciodată, chiar dacă între timp, am făcut şi o specializare la cursuri de scurtă durată în Bucureşti, ceea ce mi-a conferit titlul de analist în informatică.

            Directorul mi-a propus postul cu bună credinţă, dar se pare că el era departe de a avea ultimul cuvânt în anumite decizii.

            Pe Aurel îl cunoşteam foarte bine. Locuia nu departe de Centrul Vechi în apropierea Şcolii de băieţi. A făcut parte dintr-o clasă, care l-a avut diriginte pe tatăl meu, când eu eram în primul an de şcoală.

            Îi cunoşteam pe toţi pentru că tata făcea cu ei multe acţiuni extraşcolare şi eu eram mânzul lor. În fiecare an, de întâi Martie, tata cumpăra mărţişoare pentru fetele din clasa la care era diriginte şi mi le dădea mie, să scriu micile pliculeţe şi să le „ursesc”. Erau mărţişoare frumoase din lemn colorat şi eu le împărţeam aşa: „puişorul” pentru Lăcrămioara, o elevă subţirică, finuţă şi cu cozile lungi, pentru Marga (Coman) o căsuţă, pentru Vivi (Bogănescu) ursuleţul, şi aşa mai departe.

            Aurel era unul dintre elevii preferaţi ai tatălui meu.

            Era foarte bun la învăţătură, a ajuns inginer şi când a intrat la Ferite tata i-a făcut o prezentare excelentă la directorul de atunci, Virgil Nicolae, cu care tata se cunoştea din acţiunile comune la nivel de oraş.

            Luat astfel în vizor, Aurel a avut o ascensiune foarte rapidă în carieră, ocupând funcţii de răspundere, în final până la nivel de director.

                După câteva fricţiuni cu el, datorate acelei neconcordanţe pe care o observam între propunerile lui în privinţa carierei mele şi rezultate efective pe teren, relaţiile noastre s-au ameliorat până când, puţin înainte de revoluţie, să ia decizia de a mă trata ca pe consilierul lui personal, fapt care a indispus multă lume, dar acum ştiam de unde mi se trage şi puţin îmi păsa.

                Acumulasem multă experienţă profesională de-a lungul timpului şi mă puteam adapta în orice loc în domeniul economic.

                Lucrasem în majoritatea serviciilor economice din industrie, lucrasem în cercetare şi în sistemul cooperatist, în informatică.

                Colaboram mult pe vremea aceea cu revizoarea contabilă Dora Enică, cu care fusesem colegă de birou la Meşteşugari şi eram şi vecină de apartament şi cu jurista fabricii, Vera Arvinte care timp de şase ani „a mâncat pâinea” de navetistă de la Bucureşti.

                În prezent Dora lucrează în sistemul financiar în Urziceni, iar Vera este prorector la o mare Universitate din Austria.

                Ne-am întâlnit toate trei la Viena, în septembrie 2011 şi am depănat multe amintiri.

                Într-o zi de decembrie a anului 1989, domnul director Ghiu a venit de la Bucureşti într-o stare cumplită de panică. Ne-a spus să dăm drumul la televizor şi aşa am început să vizionăm, în direct, Revoluţia.

                Directorul nu era un om care să se piardă cu firea şi spaima de care vorbea mi se părea puţin exagerată.

                Fiind în zona mitingului, se pare că a fost şi el influenţat de frecvenţele acelea zglobii care „bagă frica în oase”.

                Şi a început Revoluţia!

                În faţa intrării principale s-au pus baricade până în şosea.

                Elicopterele zburau la foarte joasă altitudine, erau într-un du-te vino, cam multe la număr, după părerea mea.

                Revoluţia a avut multiple aspecte. Una s-a întâmplat la televizor, una pe teren şi alta, invizibilă, în mintea oamenilor care s-au metamorfozat în tot felul de ipostaze de neimaginat cu puţin timp înainte.

                Îţi venea să zici: extratereştrii sunt printre noi şi n-ar fi fost exclus de loc!

                Infractori de drept comun se luptau să intre în sediul miliţiei, muncitori din secţii se luptau să intre în posesia actelor de la conducerea întreprinderii.

                Revoluţia refulărilor şi a refulaţilor a fost de fapt cel mai veridic spectacol.

                Toţi voiau să obţină ceea ce şi-ar fi dorit şi n-au putut, din diferite motive. Se pare că mulţi au crezut că revoluţia va egaliza pe toţi, va şterge diferenţierea valorică, atâta câtă era în societate. Unii oameni, încă în stare de confuzie nu înţelegeau de ce revoluţia nu le-a dat drepturile visate. Mai au timp să mediteze la ce a fost, ce au dorit şi ce au obţinut!

                În nici un caz nu mă refer aici la revoluţionarii autentici care au dorit schimbarea sistemului politic şi obţinerea libertăţilor de ordin spiritual.

                Aceştia au fost foarte repede îndepărtaţi de pe scena politică.

                În fabrică au fost mai multe evenimente. Când nu se ştia încă ce se întâmplă, toată lumea s-a coalizat să se apere împotriva duşmanului invizibil.

                La şedinţa operativă din 18 decembrie 1989 s-a făcut un apel:

                - nu întreţineţi comentarii;

                - stăpâniţi climatul din întreprindere şi informaţi conducerea;

                - verificaţi delegaţiile - ce tovarăşi pleacă, unde şi cu ce probleme;

                - telefoanele să fie controlate;

                - asiguraţi securitatea sectoarelor de producţie.

                În 20 decembrie 1989:

                - informarea din oră în oră la cabinetul ministrului;

                - în rest probleme curente de producţie.

                La operativa din 23 decembrie 1989.

                - se declară stare de urgenţă în toată întreprinderea;

                - nu se fac demonstraţii;

                - să se explice oamenilor realitatea evenimentelor prezente (?!);

                - se va asigura paza depozitelor de produse finite şi materii prime etc.;

                - se va da ascultare apelului de la radio din partea Comitetului de Salvare Naţională.

                În 3 ianuarie 1990 se organizează sindicatele libere care să desemneze conducerea.

                Directorul nu mai este primit în fabrică şi se transferă la Bucureşti.

                Vreau să ies pe hol şi inginerul Popescu Adrian, băiatul unei colege de birou de la Meşteşugari pe care eu l-am primit când a venit ca proaspăt stagiar îmi spune:

                - Doamnă, nu vă duceţi în fabrică. O să vă bată muncitorii!

                I-am spus:

                - Măi băiete, v-aţi uitat prea mult la filme de acţiune! Nu mai terorizaţi lumea.

                Jucau piesa „muncitorii atacă pe cei din birouri”:

                În hală era linişte, oamenii mă respectau pentru că şi eu îi respectam şi îşi vedeau de lucru.

                Câţiva înflăcăraţi de la sectoarele mecanice împreună cu nişte tehnicieni, înflăcăraţi de apartenenţă la Comitete şi Comisii au venit la Contabila şefă să îi ceară bilanţul contabil.

                Contabila ţinea strâns la piept documentul ca pe nu ştiu ce comoară de preţ. Înţelegând că aici e o chestiune „de principii” am reglat urgent problema.

                I-am zis contabilei şefe:

                - Elena, ai încredere în mine şi fă ce-ţi spun ei, dă-le bilanţul. Noi o să aşteptăm aici.

                Am deschis uşa la sala de Consiliu, am pus documentul pe masă şi am invitat echipa revoluţionară înăuntru, explicând că documentul trebuie studiat doar în acel spaţiu şi nu în altă parte.

                I-am explicat contabilei, nu oricine ştie să descifreze un astfel de document şi ca să o fac să râdă i-am zis:

                - Nici eu nu cred că m-aş descurca, dar ei! Stai calmă!

                După o oră şi jumătate băieţii au ieşit din sală şi au returnat politicos documentul celei în drept. Le-am zis:

                - Ei, băieţi, sunteţi mulţumiţi?

                - Da, foarte mulţumiţi... au zis ei!

                Din ianuarie 1990 s-au produs nenumărate schimbări în structurile de conducere.

                Eu am fost obligată să accept să devin şefa biroului plan, care avea deja şefă pe Daniela Mârza. Ea nu prea era cu „revoluţia”. Se făceau multe schimbări în organigrame şi mi s-a spus: ori iei şefia,ori pleci acasă, că postul tău e desfiinţat.

                Am acceptat, dar nu am pus condiţia ca vechiul şef să fie mutat, aşa cum se proceda de obicei. Daniela era o fată deşteaptă şi i-am explicat că e bine să stea pe loc până se limpezesc lucrurile. Ea era cam slobodă la gură şi îşi făcuse duşmani printre revoluţionari.

                Am colaborat foarte bine până când s-au făcut alte reorganizări.

                După Revoluţie am schimbat plăcuţa, de pe uşa biroului, pe care scria PLAN şi am înlocuit-o cu alta PROGNOZE.

                Nişte băieţi mai şmecheri m-au întrebat:

                - Doamnă, ne spuneţi şi nouă dacă plouă mâine?

                - O să plouă măi băieţi, dacă vă rugaţi la Dumnezeu! le-am zis.

                În orice caz în fabrică erau nişte tensiuni nejustificate. Mulţi vânau locurile de conducere, se formau grupări de interese prin venele cărora începea să curgă un sânge nou, impregnat cu politică.

                Se planificau concedii fără plată până la două săptămâni, prin rotaţie, un fel de şomaj mascat.

                Am luat concediul în toamnă ca să merg cu fetele la examen la facultate.

                În anul 1991 şi Aura şi Ina au intrat la Academia de Studii Economice din Bucureşti.

                Când m-am întors, serviciul personal mă expediase la Fabrica de perii, contabilă şefă de secţie.

                Două lucruri m-au înfuriat. În primul rând eram din nou trimisă să lucreze în contabilitate, ceea ce eu detestam şi în al doilea rând în sectorul de perii era praf de grafit peste tot, foarte toxic. Mai fusesem o dată trimisă în exil la Perii (iadul negru) şi mi-era de ajuns.

                Secţia de Ferite avea specific praful roşu, fără să mai vorbim de substanţele radioactive, de pildă stronţiu.

                Deci ROŞU şi NEGRU erau culorile de bază al ROFEP-ului

                O mare realizare a doi cercetători Lucaci şi Abrudan, a fost pusă în producţie de serie în fabrică sub denumirea de dispozitiv de magnetoterapie LUCAB, extrem de eficient.

                L-am testat pe mine şi mi-au dispărut pentru totdeauna durerile de spondiloză.

                Ştiind principiul, eu mi-am creat propriul dispozitiv în sensul că am luat segmenţii de ferită necesari şi i-am magnetizat la magnetizatorul din secţie.

                Aceste dispozitive erau cerute mult la export.

                În final, am refuzat noua detaşare, făcută în lipsa mea şi fără acordul meu şi am demisionat.

                Curând Fabrica a intrat în declin şi azi e o ruină.

                Intram într-o nouă lume, a micii iniţiative private, unde am început să lucrez cu soţul meu Victor Stroe, specialist în informatică, la firma noastră INFO-POWER din Centrul Vechi.

 

 

 

 

 

OAMENI DE SEAMĂ DIN MUNICIPIUL URZICENI - CARTE DE ADUCERI AMINTE

 

                                GHIU, Aurel – inginer, inventator, director

 

              S-a născut la 6 octombrie 1943 în Timișoara. A urmat cursurile școlii primare și gimnaziale la  Școala Generală nr.1 din Urziceni. Și-a continuat studiile la Liceul teoretic, avându-l ca diriginte pe domnul profesor Anatol Pavlovschi.

              În 1961 a fost admis, primul pe listă, la Facultatea de Mecanică din cadrul Institutului Politehnic Timișoara. După absolvirea studiilor universitare și-a desfășurat activitatea ca profesor titular în cadrul Liceului Industrial pentru Construcții de Mașini din Ploiești.

              La vârsta de 31 de ani, în în 1974, devine Director al Intreprinderii de Ferite Urziceni, unde a activat până în 1990.

               La începutul mandatului său pe linia de fabricație se obțineau trei produse. Pe parcursul celor aproape 17 ani de mandat, a contribuit la diversificarea gamei de produse din ferite dure și moi și la înnoirea permanentă a teh­no­logiilor. Astfel că, la sfârșitul anului 1988, în această fabrică se obțineau între 55.000 şi 60.000 de produse.

                Alături de alți specialiști, domnul director Aurel Ghiu deține certificate de inventator emise de OSIM și acordate pentru invenția cu titlul Instalații de spiralizare a miezurilor feromagnetice, precum și pentru invenția cu titlul Procedeu și linie tehnologică pentru fabricarea seturilor de fișe de aprindere pentru antiparazitarea autovehiculelor.

                De asemenea, împreună cu alți specialiști a brevetat invenția referitoare la un procedeu de obținere a hexaferitei de stronțiu.

                În perioada 1980-1988 a condus mai multe delegații în China în vederea punerii în funcțiune a unei fabrici asemănătoare, de unde, în prezent, importăm magneți.

                În calitate de director  a unui colectiv de oameni ai muncii de înaltă calificare și deschidere la progresul tehnologic, de la fizicieni și ingineri la tehnicieni și muncitorii de la autoutilare, domnul inginer Aurel Ghiu a urmărit atât promovarea imaginii  Întreprinderii de ferite cât și integrarea ei în dezvoltarea localității unde trăiau familiile lor.

                  Astfel, s-a luat sub patronajul Feritelor Grădinița cu orar prelungit nr.2, acum Rază de Soare,  investindu-se fonduri în  instalația de încălzire centrală, modernizarea dotării bucătăriei, a mobilierului din sălile de clasă și dormitoare, îmbunătățirea meniului etc.

                  În baza unui contract de prestări servicii încheiat cu Casa Orășenească de Cultură, s-a asigurat, pe de o parte, finanțarea acestei instituții și, de cealaltă parte, buna desfășurare și instruirea profesionistă a Corului mixt  și al Ansamblului folcloric Balada ialomiței ale întreprinderii. Cele două formații au devenit laureate ale concursurilor județene și naționale de profil, iar performanțele muncitorilor și inginerilor de la Ferite au devenit cunoscute și promovate ca model de bune practici prin schimburi de experiență, participare în cadrul brigăzilor științifice, emisiuni la radio și televiziune etc.

                   Echipa de fotbal Ferom Urziceni participa în campionatul județean.

                   Din anul 1990, domnul inginer Aurel Ghiu a îndeplinit funcția de Director General în cadrul Departamentului de Protecție a Muncii din cadrul Ministerului Muncii.

                   S-a stins din viață la 8 martie 1993.

                                                                                                 Elena DUMITRAȘCU

 

OAMENI DE SEAMĂ DIN MUNICIPIUL URZICENI - CARTE DE ADUCERI AMINTE

 

                                    BALCAN, Constantin -  Jurist,  senator 

 

           S-a născut la 18 mai 1951 în  orașul Urziceni.  A  fost elev al Școlii Generale nr. 1   ”Alexandru Odobescu”. A absolvit cursurile Liceului Teoretic  în anul 1971 și Facultatea de Drept din cadrul Universității București  în 1978.

            A  fost jurist consult la Primăria Urziceni,  iar în perioada 1980-1985 a îndeplinit funcția de Șef al Corpului de Control al președintelui Consiliului Județean Călărași. Până în anul 1989 este jurist consult la I.P.L.Urziceni.

            În ianuarie 1990 este ales Primar al Urzicenilor, iar după câteva luni, Senator de Ialomița.

            Din anul 1994 până în 2002 a activat ca procuror în cadrul Procuraturii Urziceni și, până în anul 2003, în Procuratura Municipiului București. În următorii cinci ani a fost procuror la Direcția Națională Anticorupție (DNA) București, iar  între anii 2008-2014 a funcționat ca avocat la  Baroul Ialomița.

            Domnul Constantin Balcan este recunoscut de apropiați ca fiind ”omul cu șapte meserii”, căci a știut să fie și agricultor și crescător de animale și tâmplar și procuror și senator și primar și avocat.

             În decembrie ‘89, în adunarea generală a cetățenilor liberi din Urziceni, care avea ca scop alegerea democratică a noului Primar al urbei, a fost ales în unanimitate.

             În calitate de Primar, domnul Constantin Balcan  a inițiat proiectarea și deschiderea finanțării pentru noul Spital. În perioada când a fost Senator de Ialomița în Parlamentul României, a funcționat ca membru al Adunării Constituante și membru în  Comisia de redactare al actului Constituției, având calitatea de secretar, sub conducerea senatorului Antonie Iorgovan, fiind semnatar al actualei Constituții.

                                                                                                Elena  BULEANDRĂ

                

SCRIITORI DIN URZICENI - CĂTĂLINA STROE

 

Fuste militare -din nou acasă-

 După cutremur, am părăsit capitala cu intenţia să mă reîntorc la Întreprinderea de Ferite Urziceni de unde plecasem în urmă cu patru ani, dar noul director Ghiu Aurel  a avut o perioadă de ezitări privind angajarea mea imediată datorită unor probleme de personalitate.

Eu eram acum soţia fostului director şi mulţi din cei ajunşi în anturajul său nu doreau o influenţă, chiar indirectă, a fostului director, în fabrică.

Mai pe şleau, eram prinsă într-o luptă pentru supremaţia în fabrică, între garda veche a fostului director şi garda nouă a actualului director, care începea să se afirme, construind o nouă fabrică care producea „perii colectoare” pentru industria electrotehnică, de data asta realizarea lui personală.

Astăzi, după aproape 35 de ani de la această istorie, cele două fabrici „de ferite” şi „de perii” sunt nişte ruine, amintind doar celor iniţiaţi în istoria lor, despre „războiul celor două roze”.

Neavând altă soluţie, pe moment am optat, în chip provizoriu, credeam eu, pentru un post de economistă la Cooperativa Meşteşugărească din Urziceni, profitând de avantajul imens că de la fereastra biroului unde lucram aveam sub observaţie curtea casei mele din Centrul Vechi, în care evoluau, în tot felul de jocuri, copiii mei şi în plus puteam să iau masa la prânz în familie.

Datorită acestei proximităţi mă întorceam deseori la colegi cu câte o farfurie de peşte prăjit cu mămăliguţă caldă sau alte bunătăţi pe care mama le pregătea în ziua respectivă.   Nea Drăgan, un foarte experimentat contabil, privind pe geam, mă striga uneori:

- Veniţi doamna Cătălina să vedeţi ce fac fetele!

Fetiţele mele dragi, Aura şi Ina se deghizaseră în paparude şi dansau pe tereasa de lângă casă spre amuzamentul celorlalţi salariaţi care priveau din alte birouri.

Altă dată, deschideam geamul şi strigam la ele:

- Daţi-vă jos imediat de acolo!

Voiau să se urce pe acoperiş, prin spatele casei.       Doamne, cu cine seamănau oare? Începeam să îmi aduc aminte de mama cum striga la mine, întrerupându-mă în momentele cheie ale unor acţiuni de comando bine planificate.

Situaţia de provizorat pe care contam, s-a prelungit pe o perioadă de aproape cinci ani, în care am trăit o experienţă nouă, am cunoscut o mulţime de oameni foarte interesanţi şi de suflet, despre care aş putea vorbi zile întregi. Această perioadă m-am gândit că merită comentată într-o altă carte, în care să povestesc pe larg despre fiecare, pentru că această Cooperativă numită „Unirea Meşteşugarilor” era formată, după cum şi numele o spune, din unirea unor meseriaşi, persoane independente, care avuseseră propria afacere, erau specializaţi în meseria lor şi nu puteau fi consideraţi ca o masă proletară omogenă.

„Meşteşugarii” aveau personalitatea lor, erau oameni obişnuiţi cu gestiunea afacerii lor şi când veneau la birouri, la cei care erau angajaţi să gestioneze această „uniune”, aveau mult aplomb şi nu se sfiau să ceară socoteală, dacă lucrurile mergeau prost.

Am aterizat din întâmplare în biroul de contabilitate, dusă acolo de domnul Vasile Crunţeanu, contabilul şef de atunci al Cooperativei.

Eram eu economistă, dar specializată mai mult spre latura „de comunicare” a acestei meserii. Mă specializasem în economie politică, unde au fost 30 de locuri pe ţară, ca să fug de facultatea de contabilitate în care erau peste două sute de locuri la Bucureşti şi în alte oraşe.

Primul lucru pe care l-am realizat a fost să-mi conving colegii bărbaţi să fumeze afară, pe hol şi pentru prima oară în acea unitate a apărut pe uşa biroului de contabilitate, unde lucrau douăsprezece persoane, din care jumătate fumau, un anunţ:

„În acest birou este interzis fumatul!”. Era prin luna mai 1977. Asta da, performanţă!

Eu nu suport de loc fumul de ţigară şi dacă nu reuşeam această acţiune trebuia să plec în alt loc de muncă.

Secretul a constat în câteva cartuşe de ţigări străine, pe care le-am procurat în acest scop şi care foloseau ca recompensă în schimbul respectării înţelegerii noastre.

Asta a fost doar la început până s-a instaurat noua obişnuinţă de fumat afară.

Lucrând la contabilitate cea mai interesantă perioadă era aceea a inventarelor.

Cooperativa era structurată pe mai multe categorii de unităţi: cele de serie, un fel mici ateliere care lucrau pe bază de comenzi mai mari, de fapt unităţi de tranziţie între industrie şi cooperaţie şi unităţile de comandă care executau produse „la bucată” la cererea clienţilor.

La inventare, care durau uneori mai multe zile, pentru că în afară de atelierele de confecţii, mai existau şi centrele de construcţii, de obicei răspândite prin comunele din împrejurimi, făceam echipă, în general, cu nea Drăgan Silvian care era foarte cunoscut şi respectat de toţi meşteşugarii, era eficient la inventare încât terminam treaba repede şi mai profitam şi de timp liber pentru restul zilei.

În plus, când aveam inventar la secţia „Geamuri, rame, oglinzi”, la nea Popteanu, soţia lui ne prepara mereu câte o mămăligă caldă şi cu o mâncare bună alături. Erau prieteni cu nea Drăgan.

Aveam şi câteva magazine de desfacere cu produse ale secţiilor de serie.

Acolo era un volum mai mare de marfă. La magazinul „şepci” gestionat de familia Papari, soţ şi soţie, îmi plăcea să merg pentru că erau oameni foarte plăcuţi şi veseli şi lucram cu plăcere.

Când se punea problema inventarului la Secţia „Confecţii militare” la domnul Michitiuc, se schimba treaba. Toate doamnele din birou se agitau să obţină acest „inventar” şi nu ştiam de ce.

Apoi, observându-le atent îmbrăcămintea am constatat că toate aveau fuste croite din materialele destinate uniformelor militare, albastre sau kaki.

În mod oficial aceste materiale aveau un circuit închis, pentru armată, dar pentru că uneori de la croit mai rămâneau câţiva metri surplus, conducerea închidea ochii şi în al doilea circuit închis, doar la birouri, se vindeau bucăţi de stofă, de obicei sub un metru, exact cât pentru o fustă dreaptă. În acest context pe toată perioada de lucru la Meşteşugari m-am folosit de acest avantaj şi am purtat foarte multe „fuste militare” care erau bineînţeles de o calitate excepţională.

În rest comunicam foarte mult cu cei din jur, aşa că în curând eram informată cum funcţionează „codurile cu pisica”, pe ce cozi nu trebuie să calci sau unde „miaună pisica” în caz că ai făcut-o.

Personajele cheie erau nea Ticu - casierul, un om mărunţel, vesel şi cu ochi albaştri, care mă simpatiza şi care era „cel mai iubit dintre pământeni” în zilele de leafă şi coana Maricica, o persoană mărunţică şi cocoşată, dar care era foarte veselă, mereu rujată cu un ruj foarte roşu, aprins, care avea părul mereu blond, vopsit, prins într-o coadă înfăşurată deasupra capului în stil ucrainian.

Era nevasta lui Ioşca, de la cinematograf, un personaj exact contrariul ei, adică negricios şi ursuz.

Coana Marica era femeia de serviciu a  Complexului Meşteşugăresc din Centrul Vechi unde erau birourile, pentru că mai era şi un alt complex, în Centrul Nou, doar cu ateliere.

Eram în anul 1977, după inundaţie şi pe zidul complexului există şi azi o plăcuţă de marmură pe care este marcat nivelul apei din Centrul Vechi la inundaţia din 3-4 iulie 1975.

Bineînţeles că şi la Meşteşugari m-am ocupat de tinerii utecişti pe care i-am scos din rutina vieţii de provincie şi a vieţii în general, prezentându-le tot felul de perspective, de exemplu cum să fii manechin de modă, pe scenă şi cu public.

Am prezentat preşedintelui cooperativei proiectul meu, pentru o acţiune publică pe care să o organizăm de 8 martie - Ziua femeii şi care să scoată din anonimat activitatea de UTC a meşteşugarilor.

Mă bazam pe faptul că personalul şi serviciile necesare le puteam avea în mod gratuit.

Preşedintelui, pe atunci domnul Bănică, i s-a părut foarte excentrică propunerea mea şi l-am simţit total neîncrezător în succesul operaţiunii, dar ceea ce a fost important că mi-a dat mână liberă şi mi-a deblocat ceva fonduri financiare, o sumă derizorie.

A ţinut foarte mult să precizeze:

- Dacă iese prost eu nu sunt implicat, ai înţeles?

Eu i-am răspuns:

- Şi dacă iese bine va fi numai meritul dumneavoastră, de acord?

A început să râdă, văzând că ştiu lecţia! Ştiam că el făcuse armata la trupele speciale şi fără să vrea  folosea discursul tipic.

În acel an, cred că am avut cea mai mare satisfacţie a vieţii mele, de la Meşteşugari: aveam un plan, un teren de acţiune, o armată la dispoziţie, un obiectiv clar şi ceea ce era mai important „mână liberă”. Mă simţeam ca un general, ce să mai vorbim!

Am muncit enorm, dar cu un mare entuziasm şi plăcere. Am avut la dispoziţie doar o lună, chiar mai puţin poate, dar totul s-a terminat cu un succes imens.       

Domnul preşedinte Bănică, în timpul mesei festive de 8 Martie, a venit la mine cu o tavă cu prăjituri şi cu un pahar de şampanie şi a ciocnit cu mine în văzul tuturor.

Despre mine nu trebuia să mai spună nimic pentru că eu fusesem pretutindeni şi se ştia cine organizase acţiunea.

Preşedintele a fost felicitat în mod special, de cei de sus şi au fost scrise articole în ziar despre această acţiune.

Ce să mai vorbim?

Intram iar în circuitul ascendent obişnuit!

Cel mai mult s-a comentat faptul că o neînsemnată cooperativă de Meşteşugari, a ieşit în prin plan „pe oraş” eclipsând celebra întreprindere industrială de tehnică de vârf - Feritele, care deţineau supremaţia în toate acţiunile oficiale din oraş.

Până la urmă s-a dovedit că totuşi „omul sfinţeşte locul!”

Recapitulând faptele, acţiunea proiectată de mine s-a numit „Parada modei”, desfăşurată pe scena de la Clubul Sindicatelor, cu public, invitate şi invitaţi de la toate întreprinderile din oraş.

La secţia de croitorie comandă condusă de doamna Damian, o croitoreasă foarte experimentată,  s-au executat toate ţinutele pentru paradă - colecţia primăvară, vară, toamnă, iarnă, îmbrăcăminte de stradă şi de ocazii speciale.

Am apelat la secţia comandă pentru că modelele trebuiau excutate pe manechinele selecţionate de mine, cele mai frumoase fete din toată cooperativa, din secţie şi de la birouri. O parte din schiţe le-am făcut eu pentru modelele de comandă primăvară vară, iar pentru toamnă iarnă am luat haine gata confecţionate la secţiile de serie contribuind astfel la publicitatea produselor executate la Meşteşugari. Câteva dintre „manechine” erau croitorese şi au lucrat personal la colecţie.

Alte manechine erau de la secţia de cosmetică coafură şi ele au executat lucrările de „estetică” pentru tot grupul. Am avut şi un grup de copii care au prezentat parada modei, trei dintre ei erau chiar copiii mei şi restul al unor colegi.

Programul artistic a fost asigurat de un băiat talentat şi frumos care cânta muzică populară şi la final a fost singurul manechin pentru moda bărbătească.

Când „colecţia” a fost gata, am făcut două zile la rând repetiţie generală. O zi la cooperativă, a două zi direct pe scenă, cu sala goală, bineînţeles.

Bineînţeles că am aplicat principiul marilor case de modă - totul a fost ţinut secret, modele, machiaje, coafuri. Erau cunoscute doar cele douăsprezece manechine selecţionate care erau privite cu neîncredere. Invidia avea să apară, mai târziu, după succes.

Le-am învăţat pe fete cum să intre în scenă, în ce ordine, cum să se mişte, în sfârşit tot tacâmul.

Eu stăteam în sală cu un microfon şi făceam comentariul, unde s-au executat modelele, de către cine, şi din acest motiv am avut o fată de încredere după cortină care avea în mână lista cu intrări, aceeaşi cu a mea, ca să îi coordoneze pe cei de dincolo de cortină.

În ziua de 8 Martie, sala Clubului Sindicatelor din Urziceni era plină ochi.

Erau şefi de la partid, de la sindicat, UTC şi preşedintele nostru care stătea cam pe ghimpi.

Luminile erau bune, muzica era bună, microfonul funcţiona corect.

Am mulţumit celor din sală pentru prezenţă şi am precizat că întreaga „paradă” era made la „Unirea Meşteşugarilor” inclusiv manechinele, ceea ce a sporit gradul de curiozitate. Am început cu parada copiilor, pe care îi instruisem bine, mai ales pe fetele mele care deschideau şirul de copii. Au fost delicioşi şi s-au comportat ca la carte! S-au stins luminile şi în timp ce se auzeau melodii în surdină, lumina a început să crească progresiv şi au apărut „vedetele”.

A fost ceva absolut magic!

O metamorfoză neaşteptată a transformat aceste fete anonime în  nişte manechine profesioniste!

La repetiţie se mai jenau, dar pe scenă au gândit în sinea lor „acum sau niciodată!” şi au fost regine.

Vă mulţumesc încă o dată dragele mele, care pe unde vă aflaţi!

Între secvenţe, când schimbau colecţia, cântăreţul nostru a făcut toţi banii.

Lumea a aplaudat cu încântare şi în perioada următoare la cooperativă s-au primit foarte multe comenzi.

Nu mai e cazul să spun că manechinele şi-au cumpărat toate toaletele, inclusiv pantofii făcuţi tot la Meşteşugari pe comandă. Şi eu am cumpărat rochiţele fetelor mele, rochiţe create de mine ca model, dintr-un material roşu cu pătrăţele albe.

Preşedintele era felicitat de toată lumea şi nu-şi mai revenea. Să treci de la spaima de ridicol la extazul reuşitei nu e chiar simplu!

În cursul lunii martie, toţi cei participanţi la acţiune au beneficiat de o ieşire la munte, la Poiana Braşov cu două autocare.

Pentru această acţiune am obţinut aprobări şi fonduri în mod instantaneu!

Mai târziu în cooperativă au urmat nişte reorganizări. Mi s-a propus postul de contabilă şefă la Cooperativa „Constructorul” nou înfiinţată ca organism independent de cooperativa „Unirea Meşteşugarilor”

            Am refuzat dintr-un motiv simplu.

            Aveam destulă experienţă şi mai ales informaţii că în construcţii este ca peste tot, un fel de mafie şi dacă nu intri în ea, să ai cel puţin nişte avantaje, rişti să semnezi „ca prostul” şi să mai suporţi şi consecinţele la o adică.

            Nu stăteam eu să văd cât ciment se consumă la lucrări, că aici se aranjau lucrurile.

            Am lucrat totuşi ca simplu economist la „Constructorul” făcând o perioadă naveta la Slobozia, după care în anul 1982, în vară, mi s-au deschis porţile „la cetate” şi am fost reangajată la Înterprinderea de Ferite Urziceni, la Oficiul de calcul, ţinându-se cont de experienţa mea de la Institutul de Proiectări şi Automatizări din Bucureşti.

 

 

OAMENI DE SEAMĂ DIN MUNICIPIUL URZICENI - FARMACHE, Ioan/ Neli – jucător de fotbal

 

               

                S-a născut la 5 martie 1950 în Urziceni. A fost elev al Școlii generale nr.1 și al Liceului Teoretic Urziceni, promoția 1968.

                Urmează Școala tehnică de industrializarea lemnului Pipera, București.

                Este căsătorit, are doi băieți și două nepoate.

                A învățat să joace fotbal cu băieții pe maidan,  lângă Moară, și pe plaja de la  podul peste râul Ialomița.   L-a văzut Mițu Dolganiev, care juca la Unirea Urziceni, și i-a spus să vină la antrenamente.

                 Astfel că, la vârsta  de 15 ani, domnul Neli Farmache, cum e cunoscut ca jucător, ajunge la echipa de juniori, și după numai 3 etape,  domnul Andrei, antrenorul, contabil de meserie, l-a luat  la echipa mare, de seniori, a Unirii Urziceni, pe postul de fundaș lateral dreapta.

                 Din fire eram foarte timid, și acum sunt la fel, dar fotbalul m-a înzdrăvenit mental și fizic.

                 A debutat la Călărași, unde Unirea Urziceni juca cu veșnica ei rivală, Dunărea. Nase Papari s-a accidentat și i-a cerut ca el să-i ia locul. Și a făcut un meci bun în apărare, plus o pasă de gol.

                  El m-a învățat cum să stau în fața atacantului, să-l blochez fără să-l ating cu brațele.

                  Ca spectator și susținător al echipei Unirea Urziceni, am admirat, de la primul meci în care l-am văzut  pe domnul Neli Farmache,   jocul  său elegant,  susținut de agilitate și picioare puternice, deposedările prin alunecare, pasele lungi către atacanți și sprinturile pe linia de tușe urmate de centrări precise...

                   Nu-mi plăcea să lovesc adversarul! Am avut mult de învățat de la Sandu Bucșaru, care era un  fundaș central extraordinar. Deși avea platfus și nu putea să se deplaseze mult în viteză,  își deposeda adversarul și era un foarte bun săritor la cap. Îi admiram și pe Lică Voicu, Ștefan Capră, pe Ghidei – Răducanu Ion. Ce să mai spun de domnul profesor Titi Popescu, un mijlocaș tehnic, de Costică Gheracostea, de uriașul talent care a fost Marinel Drăghici,  de Florin Scăunașu, cu jocul lui exact și atitudinea de fair play, de Ninedea, vârful de nota 10,  de entuziastul Marin – Gogoașă, cum îl știu spectatorii,  Valerică Pojer, un mijlocaș foarte bun, sau de marele Nelu Ștefănescu - Polonezu, jucător de divizia A, ori de Nelu Stoica din Armășești – Bălălău, cum îi spuneam. Mie îmi spuneau Țânțarul.

                   Cel mai important meci din carieră a fost în șaisprezecimile Cupei României, cu marea campioană Dinamo București, abia sosită din Brazilia.

                    ...Am fost și eu la acel meci istoric. Cu o zi înainte ninsese abundent, s-a muncit mult pentru ca terenul de joc să se prezinte cât mai bine... După primele minute de joc, devenise patinoar.

                    Adversar mi-a fost Mircea Lucescu, extrema lor stângă...

                    Ce a însemnat jocul de fotbal pentru domnul Neli Ioan Farmache?

                    Din fire eram foarte timid, și acum sunt la fel, dar fotbalul m-a înzdrăvenit mental și fizic. Ca joc de echipă, fotbalul înseamnă prietenie pe viață între coechipieri și devotament absolut față de culorile clubului și obiectivele lui. O descărcare extraordinară de energie! După ce m-a operat pe creier, doctorul Dănăilă  a întrebat cu ce mă ocup. Și părinții și soția i-au răspuns: E fotbalist. Iar medicul chirurg a spus: Fotbalul l-a ținut în viață!

                    Unul din fii săi, Ștefan Răzvan, - nu se putea altfel! -, i-a călcat pe urme: este antrenor la echipa de fotbal din Urziceni,  din 2017, are Carnet Licența B – pregătire copii. A jucat, de la 15 ani, la junorii clubului Dinamo București, și apoi la Sportul Studențesc, și Constanța, în divizia B.

                                                                                                     Alexandru BULEANDRĂ

 

OAMENI DE SEAMĂ DIN MUNICIPIUL URZICENI - CRISTEA, Constantin – instructor cultural, artist amator

 

               

          S-a născut la 02.01.1937 la Coşereni şi s-a stins din viaţă în anul 2005, după o lungă şi grea suferinţă, la vârsta de 68 de ani.

            În 1962 a absolvit cursurile Şcolii Populare de Artă din Bucureşti, Secţia brigăzi artistice şi coregrafie. Angajat în acelaşi an la Casa raională de cultură, director profesor Vasile Ichim, a înfiinţat prima formaţie de dansuri populare din Urziceni, devenită în 1968 Ansamblul folcloric Doruleţul cu numeroase premii naţionale şi participări la festivaluri internaţionale de folclor din Belgia, Danemarca şi Turcia.

            În această perioadă,  Constantin Cristea culege folclor coregrafic, poetic şi muzical din zona Urziceni (Coşereni, Grădiştea,Grindu, Ciocârlia, Bărcăneşti).

            A interpretat cu mult talent diferite roluri în piesele de teatru jucate pe scena Casei de cultură şi s-a remarcat în mod deosebit prin comicul debordant în programele de satiră şi umor, cu mare priză la public, spectacole televizate şi turnee în ţară.

             Participă la realizarea primelor filme de scurt metraj pe 16 mm la Casa orăşenească de cultură, iar în 1977 înfiinţează la Cooperativa meşteşugarilor cineclubul Actualitatea care s-a afirmat în mişcarea naţională a cineamatorilor.

           Tot la Meşteşugari, în 1983 este animatorul Cercului de turism montan Plaiul, cu 45 de membri, majoritatea adolescenţi atraşi de frumuseţea naturii montane, a muzicii şi poeziei.

             Domnul Titi Cristea a fost un om deschis, de o inteligenţă scânteietoare şi un firesc al interpretării rolurilor pe scenă şi în film care i-a atras aprecierea specialiştilor şi simpatia publicului. Prezenţa lui aducea întotdeauna bună dispoziţie, gând surprinzător, întorsături neaşteptate ale cuvintelor, optimism, seriozitate şi profesionalism în realizarea manifestărilor cultural-artistice.

                                                                           Alexandru BULEANDRĂ

OAMENI DE SEAMĂ DIN MUNICIPIUL URZICENI - VASILE ICHIM

 

                                                 ICHIM, Vasile – profesor, om de cultură, scriitor

                      S-a născut în Urziceni la 1 iulie 1926. Școala primară a urmat-o  în localitatea natală, avându-l ca învățător pe domnul Ion Năițescu. Acesta coordona  și Organizația de străjeri unde îl îndrumă pe școlarul de clasa a doua  să-și dezvolte simțul răspunderii și să cunoască primele elemente de sport, de activitate cultural-artistică și ale excursiilor. Astfel, învățătorul devine modelul său în viață.

                        După examenul de admitere,  este  elev al Liceului Știrbei Vodă din Călărași, singurul liceu din județul Ialomița. La vârsta de 20 de ani, în 1946, susține  Bacalaureatul și președintele comisiei de examinare  îl sfătuiește să  se facă profesor.

                       În acei ani, însă, după cel de-al doilea război mondial, rămâne fără tată, și trebuia să îndeplinească rolul de cap al familiei. Muncește la Căile ferate, unde lucrase și tatăl său. Pentru că îl atrage activitatea culturală, formează aici o trupă de teatru cu stagiune permanentă. Contribuie și la dezvoltarea mișcării sportive în Urziceni și împrejurimi.

                       În anul 1957 organizează prima excursie din orașul Urziceni, cu liceeni de la Școala Medie,  într-un vagon amenajat pentru dormit, cu care, timp de 10 zile, au cutreierat un sfert din țară. Au urmat încă 12 excursii de lungă durată, care au dus  elevi  doin clasele gimanziale, în cele mai importante și frumoase zone din țară.

                        În perioada 1959-1965, domnul profesor Vasile Ichim deține funcția de director al Casei de Cultură. Apoi pune în aplicare dorința președintelui comisiei de la bacalaureat, scriitorul Gala Galaction, și se face profesor de limba română, pe care o predă până la pensionare, în anul 1986, la Școala generală nr.1, unde este și director, și la Liceul tehnologic Sf. Ecaterina.

                         Din  26 mai 1995 până la numărul din 15 decembrie 2007, domnul profesor pensionar Vasile Ichim publică, în revista Magazin de Urziceni, texte memorialistice, portrete și articole de atitudine civică. Ele vor fi reunite în volumul Amintiri din Urziceni, care va apărea la editura Anca în anul 2008,  prin grija profesorului Alexandru Buleandră și a domnului Radu Grigore, fostul elev al Domniei sale.

                         A decedat la 28 ianuarie 2018.

                   ”Cititorii revistei au simțit dincolo de literele scrise aura unui duh al locului care-i purta, vrăjiți, printre oameni, evenimente și întâmplări cotidiene, aspecte etnografice și drame ale vieții, ducându-i, în spunerea nevăzută a domnului Vasile Ichim, pe culmea blândă a unei cronici care le ajungea direct la suflet.

                    Vorbele sale erau, totodată, și învățătoare de minte, fiindcă aparțineau unui intelectual, pedagog și om de cultură de vocație, dăruit trup și suflet înnobilării locului natal și concetățenilor săi...

                     Cultul înaintașilor, al prieteniei și lucrului bine făcut au reprezentat  pentru domnul profesor Vasile Ichim repere de neclintit ale unei vieți exemplare. Titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Urziceni a consfințit pentru totdeauna aceste calități – model de urmat pentru  noile generații.

                      Iubindu-ți strămoșii, mama și tata, frații, soția, copii și nepoții, rudele, vecinii, colegii de școală, cu mintea și inima mereu treze la mersul istoriei neamului românesc și al omenirii, din locul în care ți-a fost dat să trăiești o viață de om sincer și cinstit, poți să dai mărturie în fața semenilor și ei să rămână convinși și luminați de vorbele tale. Este lecția pe care am învățat-o, iar și iar, citind și pregătind pentru editare cartea Amintiri din Urziceni. ”

                                                                                                 Alexandru BULEANDRĂ