SCRIITORI DIN URZICENI - CĂTĂLINA STROE

 

Fuste militare -din nou acasă-

 După cutremur, am părăsit capitala cu intenţia să mă reîntorc la Întreprinderea de Ferite Urziceni de unde plecasem în urmă cu patru ani, dar noul director Ghiu Aurel  a avut o perioadă de ezitări privind angajarea mea imediată datorită unor probleme de personalitate.

Eu eram acum soţia fostului director şi mulţi din cei ajunşi în anturajul său nu doreau o influenţă, chiar indirectă, a fostului director, în fabrică.

Mai pe şleau, eram prinsă într-o luptă pentru supremaţia în fabrică, între garda veche a fostului director şi garda nouă a actualului director, care începea să se afirme, construind o nouă fabrică care producea „perii colectoare” pentru industria electrotehnică, de data asta realizarea lui personală.

Astăzi, după aproape 35 de ani de la această istorie, cele două fabrici „de ferite” şi „de perii” sunt nişte ruine, amintind doar celor iniţiaţi în istoria lor, despre „războiul celor două roze”.

Neavând altă soluţie, pe moment am optat, în chip provizoriu, credeam eu, pentru un post de economistă la Cooperativa Meşteşugărească din Urziceni, profitând de avantajul imens că de la fereastra biroului unde lucram aveam sub observaţie curtea casei mele din Centrul Vechi, în care evoluau, în tot felul de jocuri, copiii mei şi în plus puteam să iau masa la prânz în familie.

Datorită acestei proximităţi mă întorceam deseori la colegi cu câte o farfurie de peşte prăjit cu mămăliguţă caldă sau alte bunătăţi pe care mama le pregătea în ziua respectivă.   Nea Drăgan, un foarte experimentat contabil, privind pe geam, mă striga uneori:

- Veniţi doamna Cătălina să vedeţi ce fac fetele!

Fetiţele mele dragi, Aura şi Ina se deghizaseră în paparude şi dansau pe tereasa de lângă casă spre amuzamentul celorlalţi salariaţi care priveau din alte birouri.

Altă dată, deschideam geamul şi strigam la ele:

- Daţi-vă jos imediat de acolo!

Voiau să se urce pe acoperiş, prin spatele casei.       Doamne, cu cine seamănau oare? Începeam să îmi aduc aminte de mama cum striga la mine, întrerupându-mă în momentele cheie ale unor acţiuni de comando bine planificate.

Situaţia de provizorat pe care contam, s-a prelungit pe o perioadă de aproape cinci ani, în care am trăit o experienţă nouă, am cunoscut o mulţime de oameni foarte interesanţi şi de suflet, despre care aş putea vorbi zile întregi. Această perioadă m-am gândit că merită comentată într-o altă carte, în care să povestesc pe larg despre fiecare, pentru că această Cooperativă numită „Unirea Meşteşugarilor” era formată, după cum şi numele o spune, din unirea unor meseriaşi, persoane independente, care avuseseră propria afacere, erau specializaţi în meseria lor şi nu puteau fi consideraţi ca o masă proletară omogenă.

„Meşteşugarii” aveau personalitatea lor, erau oameni obişnuiţi cu gestiunea afacerii lor şi când veneau la birouri, la cei care erau angajaţi să gestioneze această „uniune”, aveau mult aplomb şi nu se sfiau să ceară socoteală, dacă lucrurile mergeau prost.

Am aterizat din întâmplare în biroul de contabilitate, dusă acolo de domnul Vasile Crunţeanu, contabilul şef de atunci al Cooperativei.

Eram eu economistă, dar specializată mai mult spre latura „de comunicare” a acestei meserii. Mă specializasem în economie politică, unde au fost 30 de locuri pe ţară, ca să fug de facultatea de contabilitate în care erau peste două sute de locuri la Bucureşti şi în alte oraşe.

Primul lucru pe care l-am realizat a fost să-mi conving colegii bărbaţi să fumeze afară, pe hol şi pentru prima oară în acea unitate a apărut pe uşa biroului de contabilitate, unde lucrau douăsprezece persoane, din care jumătate fumau, un anunţ:

„În acest birou este interzis fumatul!”. Era prin luna mai 1977. Asta da, performanţă!

Eu nu suport de loc fumul de ţigară şi dacă nu reuşeam această acţiune trebuia să plec în alt loc de muncă.

Secretul a constat în câteva cartuşe de ţigări străine, pe care le-am procurat în acest scop şi care foloseau ca recompensă în schimbul respectării înţelegerii noastre.

Asta a fost doar la început până s-a instaurat noua obişnuinţă de fumat afară.

Lucrând la contabilitate cea mai interesantă perioadă era aceea a inventarelor.

Cooperativa era structurată pe mai multe categorii de unităţi: cele de serie, un fel mici ateliere care lucrau pe bază de comenzi mai mari, de fapt unităţi de tranziţie între industrie şi cooperaţie şi unităţile de comandă care executau produse „la bucată” la cererea clienţilor.

La inventare, care durau uneori mai multe zile, pentru că în afară de atelierele de confecţii, mai existau şi centrele de construcţii, de obicei răspândite prin comunele din împrejurimi, făceam echipă, în general, cu nea Drăgan Silvian care era foarte cunoscut şi respectat de toţi meşteşugarii, era eficient la inventare încât terminam treaba repede şi mai profitam şi de timp liber pentru restul zilei.

În plus, când aveam inventar la secţia „Geamuri, rame, oglinzi”, la nea Popteanu, soţia lui ne prepara mereu câte o mămăligă caldă şi cu o mâncare bună alături. Erau prieteni cu nea Drăgan.

Aveam şi câteva magazine de desfacere cu produse ale secţiilor de serie.

Acolo era un volum mai mare de marfă. La magazinul „şepci” gestionat de familia Papari, soţ şi soţie, îmi plăcea să merg pentru că erau oameni foarte plăcuţi şi veseli şi lucram cu plăcere.

Când se punea problema inventarului la Secţia „Confecţii militare” la domnul Michitiuc, se schimba treaba. Toate doamnele din birou se agitau să obţină acest „inventar” şi nu ştiam de ce.

Apoi, observându-le atent îmbrăcămintea am constatat că toate aveau fuste croite din materialele destinate uniformelor militare, albastre sau kaki.

În mod oficial aceste materiale aveau un circuit închis, pentru armată, dar pentru că uneori de la croit mai rămâneau câţiva metri surplus, conducerea închidea ochii şi în al doilea circuit închis, doar la birouri, se vindeau bucăţi de stofă, de obicei sub un metru, exact cât pentru o fustă dreaptă. În acest context pe toată perioada de lucru la Meşteşugari m-am folosit de acest avantaj şi am purtat foarte multe „fuste militare” care erau bineînţeles de o calitate excepţională.

În rest comunicam foarte mult cu cei din jur, aşa că în curând eram informată cum funcţionează „codurile cu pisica”, pe ce cozi nu trebuie să calci sau unde „miaună pisica” în caz că ai făcut-o.

Personajele cheie erau nea Ticu - casierul, un om mărunţel, vesel şi cu ochi albaştri, care mă simpatiza şi care era „cel mai iubit dintre pământeni” în zilele de leafă şi coana Maricica, o persoană mărunţică şi cocoşată, dar care era foarte veselă, mereu rujată cu un ruj foarte roşu, aprins, care avea părul mereu blond, vopsit, prins într-o coadă înfăşurată deasupra capului în stil ucrainian.

Era nevasta lui Ioşca, de la cinematograf, un personaj exact contrariul ei, adică negricios şi ursuz.

Coana Marica era femeia de serviciu a  Complexului Meşteşugăresc din Centrul Vechi unde erau birourile, pentru că mai era şi un alt complex, în Centrul Nou, doar cu ateliere.

Eram în anul 1977, după inundaţie şi pe zidul complexului există şi azi o plăcuţă de marmură pe care este marcat nivelul apei din Centrul Vechi la inundaţia din 3-4 iulie 1975.

Bineînţeles că şi la Meşteşugari m-am ocupat de tinerii utecişti pe care i-am scos din rutina vieţii de provincie şi a vieţii în general, prezentându-le tot felul de perspective, de exemplu cum să fii manechin de modă, pe scenă şi cu public.

Am prezentat preşedintelui cooperativei proiectul meu, pentru o acţiune publică pe care să o organizăm de 8 martie - Ziua femeii şi care să scoată din anonimat activitatea de UTC a meşteşugarilor.

Mă bazam pe faptul că personalul şi serviciile necesare le puteam avea în mod gratuit.

Preşedintelui, pe atunci domnul Bănică, i s-a părut foarte excentrică propunerea mea şi l-am simţit total neîncrezător în succesul operaţiunii, dar ceea ce a fost important că mi-a dat mână liberă şi mi-a deblocat ceva fonduri financiare, o sumă derizorie.

A ţinut foarte mult să precizeze:

- Dacă iese prost eu nu sunt implicat, ai înţeles?

Eu i-am răspuns:

- Şi dacă iese bine va fi numai meritul dumneavoastră, de acord?

A început să râdă, văzând că ştiu lecţia! Ştiam că el făcuse armata la trupele speciale şi fără să vrea  folosea discursul tipic.

În acel an, cred că am avut cea mai mare satisfacţie a vieţii mele, de la Meşteşugari: aveam un plan, un teren de acţiune, o armată la dispoziţie, un obiectiv clar şi ceea ce era mai important „mână liberă”. Mă simţeam ca un general, ce să mai vorbim!

Am muncit enorm, dar cu un mare entuziasm şi plăcere. Am avut la dispoziţie doar o lună, chiar mai puţin poate, dar totul s-a terminat cu un succes imens.       

Domnul preşedinte Bănică, în timpul mesei festive de 8 Martie, a venit la mine cu o tavă cu prăjituri şi cu un pahar de şampanie şi a ciocnit cu mine în văzul tuturor.

Despre mine nu trebuia să mai spună nimic pentru că eu fusesem pretutindeni şi se ştia cine organizase acţiunea.

Preşedintele a fost felicitat în mod special, de cei de sus şi au fost scrise articole în ziar despre această acţiune.

Ce să mai vorbim?

Intram iar în circuitul ascendent obişnuit!

Cel mai mult s-a comentat faptul că o neînsemnată cooperativă de Meşteşugari, a ieşit în prin plan „pe oraş” eclipsând celebra întreprindere industrială de tehnică de vârf - Feritele, care deţineau supremaţia în toate acţiunile oficiale din oraş.

Până la urmă s-a dovedit că totuşi „omul sfinţeşte locul!”

Recapitulând faptele, acţiunea proiectată de mine s-a numit „Parada modei”, desfăşurată pe scena de la Clubul Sindicatelor, cu public, invitate şi invitaţi de la toate întreprinderile din oraş.

La secţia de croitorie comandă condusă de doamna Damian, o croitoreasă foarte experimentată,  s-au executat toate ţinutele pentru paradă - colecţia primăvară, vară, toamnă, iarnă, îmbrăcăminte de stradă şi de ocazii speciale.

Am apelat la secţia comandă pentru că modelele trebuiau excutate pe manechinele selecţionate de mine, cele mai frumoase fete din toată cooperativa, din secţie şi de la birouri. O parte din schiţe le-am făcut eu pentru modelele de comandă primăvară vară, iar pentru toamnă iarnă am luat haine gata confecţionate la secţiile de serie contribuind astfel la publicitatea produselor executate la Meşteşugari. Câteva dintre „manechine” erau croitorese şi au lucrat personal la colecţie.

Alte manechine erau de la secţia de cosmetică coafură şi ele au executat lucrările de „estetică” pentru tot grupul. Am avut şi un grup de copii care au prezentat parada modei, trei dintre ei erau chiar copiii mei şi restul al unor colegi.

Programul artistic a fost asigurat de un băiat talentat şi frumos care cânta muzică populară şi la final a fost singurul manechin pentru moda bărbătească.

Când „colecţia” a fost gata, am făcut două zile la rând repetiţie generală. O zi la cooperativă, a două zi direct pe scenă, cu sala goală, bineînţeles.

Bineînţeles că am aplicat principiul marilor case de modă - totul a fost ţinut secret, modele, machiaje, coafuri. Erau cunoscute doar cele douăsprezece manechine selecţionate care erau privite cu neîncredere. Invidia avea să apară, mai târziu, după succes.

Le-am învăţat pe fete cum să intre în scenă, în ce ordine, cum să se mişte, în sfârşit tot tacâmul.

Eu stăteam în sală cu un microfon şi făceam comentariul, unde s-au executat modelele, de către cine, şi din acest motiv am avut o fată de încredere după cortină care avea în mână lista cu intrări, aceeaşi cu a mea, ca să îi coordoneze pe cei de dincolo de cortină.

În ziua de 8 Martie, sala Clubului Sindicatelor din Urziceni era plină ochi.

Erau şefi de la partid, de la sindicat, UTC şi preşedintele nostru care stătea cam pe ghimpi.

Luminile erau bune, muzica era bună, microfonul funcţiona corect.

Am mulţumit celor din sală pentru prezenţă şi am precizat că întreaga „paradă” era made la „Unirea Meşteşugarilor” inclusiv manechinele, ceea ce a sporit gradul de curiozitate. Am început cu parada copiilor, pe care îi instruisem bine, mai ales pe fetele mele care deschideau şirul de copii. Au fost delicioşi şi s-au comportat ca la carte! S-au stins luminile şi în timp ce se auzeau melodii în surdină, lumina a început să crească progresiv şi au apărut „vedetele”.

A fost ceva absolut magic!

O metamorfoză neaşteptată a transformat aceste fete anonime în  nişte manechine profesioniste!

La repetiţie se mai jenau, dar pe scenă au gândit în sinea lor „acum sau niciodată!” şi au fost regine.

Vă mulţumesc încă o dată dragele mele, care pe unde vă aflaţi!

Între secvenţe, când schimbau colecţia, cântăreţul nostru a făcut toţi banii.

Lumea a aplaudat cu încântare şi în perioada următoare la cooperativă s-au primit foarte multe comenzi.

Nu mai e cazul să spun că manechinele şi-au cumpărat toate toaletele, inclusiv pantofii făcuţi tot la Meşteşugari pe comandă. Şi eu am cumpărat rochiţele fetelor mele, rochiţe create de mine ca model, dintr-un material roşu cu pătrăţele albe.

Preşedintele era felicitat de toată lumea şi nu-şi mai revenea. Să treci de la spaima de ridicol la extazul reuşitei nu e chiar simplu!

În cursul lunii martie, toţi cei participanţi la acţiune au beneficiat de o ieşire la munte, la Poiana Braşov cu două autocare.

Pentru această acţiune am obţinut aprobări şi fonduri în mod instantaneu!

Mai târziu în cooperativă au urmat nişte reorganizări. Mi s-a propus postul de contabilă şefă la Cooperativa „Constructorul” nou înfiinţată ca organism independent de cooperativa „Unirea Meşteşugarilor”

            Am refuzat dintr-un motiv simplu.

            Aveam destulă experienţă şi mai ales informaţii că în construcţii este ca peste tot, un fel de mafie şi dacă nu intri în ea, să ai cel puţin nişte avantaje, rişti să semnezi „ca prostul” şi să mai suporţi şi consecinţele la o adică.

            Nu stăteam eu să văd cât ciment se consumă la lucrări, că aici se aranjau lucrurile.

            Am lucrat totuşi ca simplu economist la „Constructorul” făcând o perioadă naveta la Slobozia, după care în anul 1982, în vară, mi s-au deschis porţile „la cetate” şi am fost reangajată la Înterprinderea de Ferite Urziceni, la Oficiul de calcul, ţinându-se cont de experienţa mea de la Institutul de Proiectări şi Automatizări din Bucureşti.