SCRIITORI DIN URZICENI - CĂTĂLINA STROE

 

                        Ferite - secondo tempo!-o revoluţie cu bilanţ contabil-

 

             La reîntoarcerea la Intreprinderea de Ferite, care între timp căpătase denumirea ROFEP,  adică România-Ferite-Perii, din cauza apariţiei între timp a fabricii de perii pentru motoare electrice construită sub patronajul directorului Ghiu Aurel, nu mai eram stagiară ca prima dată şi altfel se negociau condiţiile.

            La angajare, între patru ochi, directorul mi-a spus în clar că mă reangajează pentru că nu mai sunt cu Virgil, de puţină vreme, datorită unui eveniment care nu a avut mult ca să devină tragic, iar doctorul sanatoriului special unde a fost internat mi-a spus: doamnă, aveţi responsabilitatea copiilor, aţi făcut destul până acum e chiar incredibil cum aţi rezistat, dar de acum nu mai puteţi face nimic, boala este ireversibilă. Bine că aţi scăpat cu viaţă, dar nu contaţi pe o a doua şansă! El, oricum nu poate fi acuzat de nimic!

            Am zis în sinea mea: a fost acuzat destul pe degeaba, bietul de el!

            Avertismentul medicului era foarte serios şi apartamentul era distrus în urma unei lupte duse de el „în altă lume”, cu nu ştiu cine!

            Într-un moment de luciditate, la spital, i-am explicat situaţia şi i-am spus părerea doctorului.

            A fost de acord cu separarea. Cei doi băieţi ai lui au venit la Urziceni, au văzut ce s-a întâmplat, în casă, totul era distrus şi pusese chiar foc, aşa că mi-au zis ca eu să am grijă de fete, care erau în primii ani de şcoală şi ei se vor ocupa de tatăl lor, în Bucureşti, ceea ce de altfel au făcut până la sfârşit. Eu şi cu fetele ne-am mutat la părinţi, în Centrul Vechi, unde Edi, avea deja statul major şi am predat apartamentul, de fapt o garsonieră dublă care era cu chirie.

            Revenind la negocierea de la reîncadrare, directorul mi-a propus funcţia de şef la Oficiul de Calcul, pe care nu am obţinut-o niciodată, chiar dacă între timp, am făcut şi o specializare la cursuri de scurtă durată în Bucureşti, ceea ce mi-a conferit titlul de analist în informatică.

            Directorul mi-a propus postul cu bună credinţă, dar se pare că el era departe de a avea ultimul cuvânt în anumite decizii.

            Pe Aurel îl cunoşteam foarte bine. Locuia nu departe de Centrul Vechi în apropierea Şcolii de băieţi. A făcut parte dintr-o clasă, care l-a avut diriginte pe tatăl meu, când eu eram în primul an de şcoală.

            Îi cunoşteam pe toţi pentru că tata făcea cu ei multe acţiuni extraşcolare şi eu eram mânzul lor. În fiecare an, de întâi Martie, tata cumpăra mărţişoare pentru fetele din clasa la care era diriginte şi mi le dădea mie, să scriu micile pliculeţe şi să le „ursesc”. Erau mărţişoare frumoase din lemn colorat şi eu le împărţeam aşa: „puişorul” pentru Lăcrămioara, o elevă subţirică, finuţă şi cu cozile lungi, pentru Marga (Coman) o căsuţă, pentru Vivi (Bogănescu) ursuleţul, şi aşa mai departe.

            Aurel era unul dintre elevii preferaţi ai tatălui meu.

            Era foarte bun la învăţătură, a ajuns inginer şi când a intrat la Ferite tata i-a făcut o prezentare excelentă la directorul de atunci, Virgil Nicolae, cu care tata se cunoştea din acţiunile comune la nivel de oraş.

            Luat astfel în vizor, Aurel a avut o ascensiune foarte rapidă în carieră, ocupând funcţii de răspundere, în final până la nivel de director.

                După câteva fricţiuni cu el, datorate acelei neconcordanţe pe care o observam între propunerile lui în privinţa carierei mele şi rezultate efective pe teren, relaţiile noastre s-au ameliorat până când, puţin înainte de revoluţie, să ia decizia de a mă trata ca pe consilierul lui personal, fapt care a indispus multă lume, dar acum ştiam de unde mi se trage şi puţin îmi păsa.

                Acumulasem multă experienţă profesională de-a lungul timpului şi mă puteam adapta în orice loc în domeniul economic.

                Lucrasem în majoritatea serviciilor economice din industrie, lucrasem în cercetare şi în sistemul cooperatist, în informatică.

                Colaboram mult pe vremea aceea cu revizoarea contabilă Dora Enică, cu care fusesem colegă de birou la Meşteşugari şi eram şi vecină de apartament şi cu jurista fabricii, Vera Arvinte care timp de şase ani „a mâncat pâinea” de navetistă de la Bucureşti.

                În prezent Dora lucrează în sistemul financiar în Urziceni, iar Vera este prorector la o mare Universitate din Austria.

                Ne-am întâlnit toate trei la Viena, în septembrie 2011 şi am depănat multe amintiri.

                Într-o zi de decembrie a anului 1989, domnul director Ghiu a venit de la Bucureşti într-o stare cumplită de panică. Ne-a spus să dăm drumul la televizor şi aşa am început să vizionăm, în direct, Revoluţia.

                Directorul nu era un om care să se piardă cu firea şi spaima de care vorbea mi se părea puţin exagerată.

                Fiind în zona mitingului, se pare că a fost şi el influenţat de frecvenţele acelea zglobii care „bagă frica în oase”.

                Şi a început Revoluţia!

                În faţa intrării principale s-au pus baricade până în şosea.

                Elicopterele zburau la foarte joasă altitudine, erau într-un du-te vino, cam multe la număr, după părerea mea.

                Revoluţia a avut multiple aspecte. Una s-a întâmplat la televizor, una pe teren şi alta, invizibilă, în mintea oamenilor care s-au metamorfozat în tot felul de ipostaze de neimaginat cu puţin timp înainte.

                Îţi venea să zici: extratereştrii sunt printre noi şi n-ar fi fost exclus de loc!

                Infractori de drept comun se luptau să intre în sediul miliţiei, muncitori din secţii se luptau să intre în posesia actelor de la conducerea întreprinderii.

                Revoluţia refulărilor şi a refulaţilor a fost de fapt cel mai veridic spectacol.

                Toţi voiau să obţină ceea ce şi-ar fi dorit şi n-au putut, din diferite motive. Se pare că mulţi au crezut că revoluţia va egaliza pe toţi, va şterge diferenţierea valorică, atâta câtă era în societate. Unii oameni, încă în stare de confuzie nu înţelegeau de ce revoluţia nu le-a dat drepturile visate. Mai au timp să mediteze la ce a fost, ce au dorit şi ce au obţinut!

                În nici un caz nu mă refer aici la revoluţionarii autentici care au dorit schimbarea sistemului politic şi obţinerea libertăţilor de ordin spiritual.

                Aceştia au fost foarte repede îndepărtaţi de pe scena politică.

                În fabrică au fost mai multe evenimente. Când nu se ştia încă ce se întâmplă, toată lumea s-a coalizat să se apere împotriva duşmanului invizibil.

                La şedinţa operativă din 18 decembrie 1989 s-a făcut un apel:

                - nu întreţineţi comentarii;

                - stăpâniţi climatul din întreprindere şi informaţi conducerea;

                - verificaţi delegaţiile - ce tovarăşi pleacă, unde şi cu ce probleme;

                - telefoanele să fie controlate;

                - asiguraţi securitatea sectoarelor de producţie.

                În 20 decembrie 1989:

                - informarea din oră în oră la cabinetul ministrului;

                - în rest probleme curente de producţie.

                La operativa din 23 decembrie 1989.

                - se declară stare de urgenţă în toată întreprinderea;

                - nu se fac demonstraţii;

                - să se explice oamenilor realitatea evenimentelor prezente (?!);

                - se va asigura paza depozitelor de produse finite şi materii prime etc.;

                - se va da ascultare apelului de la radio din partea Comitetului de Salvare Naţională.

                În 3 ianuarie 1990 se organizează sindicatele libere care să desemneze conducerea.

                Directorul nu mai este primit în fabrică şi se transferă la Bucureşti.

                Vreau să ies pe hol şi inginerul Popescu Adrian, băiatul unei colege de birou de la Meşteşugari pe care eu l-am primit când a venit ca proaspăt stagiar îmi spune:

                - Doamnă, nu vă duceţi în fabrică. O să vă bată muncitorii!

                I-am spus:

                - Măi băiete, v-aţi uitat prea mult la filme de acţiune! Nu mai terorizaţi lumea.

                Jucau piesa „muncitorii atacă pe cei din birouri”:

                În hală era linişte, oamenii mă respectau pentru că şi eu îi respectam şi îşi vedeau de lucru.

                Câţiva înflăcăraţi de la sectoarele mecanice împreună cu nişte tehnicieni, înflăcăraţi de apartenenţă la Comitete şi Comisii au venit la Contabila şefă să îi ceară bilanţul contabil.

                Contabila ţinea strâns la piept documentul ca pe nu ştiu ce comoară de preţ. Înţelegând că aici e o chestiune „de principii” am reglat urgent problema.

                I-am zis contabilei şefe:

                - Elena, ai încredere în mine şi fă ce-ţi spun ei, dă-le bilanţul. Noi o să aşteptăm aici.

                Am deschis uşa la sala de Consiliu, am pus documentul pe masă şi am invitat echipa revoluţionară înăuntru, explicând că documentul trebuie studiat doar în acel spaţiu şi nu în altă parte.

                I-am explicat contabilei, nu oricine ştie să descifreze un astfel de document şi ca să o fac să râdă i-am zis:

                - Nici eu nu cred că m-aş descurca, dar ei! Stai calmă!

                După o oră şi jumătate băieţii au ieşit din sală şi au returnat politicos documentul celei în drept. Le-am zis:

                - Ei, băieţi, sunteţi mulţumiţi?

                - Da, foarte mulţumiţi... au zis ei!

                Din ianuarie 1990 s-au produs nenumărate schimbări în structurile de conducere.

                Eu am fost obligată să accept să devin şefa biroului plan, care avea deja şefă pe Daniela Mârza. Ea nu prea era cu „revoluţia”. Se făceau multe schimbări în organigrame şi mi s-a spus: ori iei şefia,ori pleci acasă, că postul tău e desfiinţat.

                Am acceptat, dar nu am pus condiţia ca vechiul şef să fie mutat, aşa cum se proceda de obicei. Daniela era o fată deşteaptă şi i-am explicat că e bine să stea pe loc până se limpezesc lucrurile. Ea era cam slobodă la gură şi îşi făcuse duşmani printre revoluţionari.

                Am colaborat foarte bine până când s-au făcut alte reorganizări.

                După Revoluţie am schimbat plăcuţa, de pe uşa biroului, pe care scria PLAN şi am înlocuit-o cu alta PROGNOZE.

                Nişte băieţi mai şmecheri m-au întrebat:

                - Doamnă, ne spuneţi şi nouă dacă plouă mâine?

                - O să plouă măi băieţi, dacă vă rugaţi la Dumnezeu! le-am zis.

                În orice caz în fabrică erau nişte tensiuni nejustificate. Mulţi vânau locurile de conducere, se formau grupări de interese prin venele cărora începea să curgă un sânge nou, impregnat cu politică.

                Se planificau concedii fără plată până la două săptămâni, prin rotaţie, un fel de şomaj mascat.

                Am luat concediul în toamnă ca să merg cu fetele la examen la facultate.

                În anul 1991 şi Aura şi Ina au intrat la Academia de Studii Economice din Bucureşti.

                Când m-am întors, serviciul personal mă expediase la Fabrica de perii, contabilă şefă de secţie.

                Două lucruri m-au înfuriat. În primul rând eram din nou trimisă să lucreze în contabilitate, ceea ce eu detestam şi în al doilea rând în sectorul de perii era praf de grafit peste tot, foarte toxic. Mai fusesem o dată trimisă în exil la Perii (iadul negru) şi mi-era de ajuns.

                Secţia de Ferite avea specific praful roşu, fără să mai vorbim de substanţele radioactive, de pildă stronţiu.

                Deci ROŞU şi NEGRU erau culorile de bază al ROFEP-ului

                O mare realizare a doi cercetători Lucaci şi Abrudan, a fost pusă în producţie de serie în fabrică sub denumirea de dispozitiv de magnetoterapie LUCAB, extrem de eficient.

                L-am testat pe mine şi mi-au dispărut pentru totdeauna durerile de spondiloză.

                Ştiind principiul, eu mi-am creat propriul dispozitiv în sensul că am luat segmenţii de ferită necesari şi i-am magnetizat la magnetizatorul din secţie.

                Aceste dispozitive erau cerute mult la export.

                În final, am refuzat noua detaşare, făcută în lipsa mea şi fără acordul meu şi am demisionat.

                Curând Fabrica a intrat în declin şi azi e o ruină.

                Intram într-o nouă lume, a micii iniţiative private, unde am început să lucrez cu soţul meu Victor Stroe, specialist în informatică, la firma noastră INFO-POWER din Centrul Vechi.