SCRIITORI DIN URZICENI - CĂTĂLINA STROE

 

Cutremur’77!

             Lucram în Bucureşti la Institutul de Proiectări pentru Automatizări (IPA) din Floreasca, în Colectivul de cercetări economice.

            Ajunsesem, în sfârşit, pe primul loc pe lista cu repartizarea de locuinţe, pentru un apartament cu trei camere, care era aproape finisat şi aşteptam cu nerăbdare să aduc copiii în Bucureşti.

            De la Institut am plecat spre Centru, pe bulevardul Magheru, unde am făcut câteva cumpărături pentru copii, pentru că la fiecare sfârşit de săptămână mă duceam la Urziceni.

            Pe la ora opt seara voiam să intru la Cofetăria Casata unde obişnuiam să mănânc o îngheţată profiterol. Din senin a început să mă doară foarte rău capul, ceea ce era foarte neobişnuit pentru mine. Nu aveam probleme cu migrenele. În staţie, chiar lângă mine, a oprit autobuzul aşa că am ezitat puţin şi am urcat, renunţând la îngheţată şi neînţelegând de unde mi se trage migrena.

            Peste o oră şi ceva Cofetăria Casata era una cu pământul, dărâmată în timpul cutremului.

            Şi azi mulţumesc lui Dumnezeu, mai ales cu gândul că nimeni n-ar fi ştiut că sunt acolo!

            Am ajuns acasă, în Colentina, în cartierul Tei, unde locuiam provizoriu într-o garsonieră la etajul cinci. Voiam să intru sub duş, dar capul meu era ca o cutie de rezonanţă, mă deranja orice zgomot.

            Am stins lumina şi m-am întins în pat uitându-mă din obişnuinţă la ceas. Era puţin trecut de ora nouă seara. Nu după mult timp am simţit o smucitură pe verticală care a zguduit tot patul. Au început apoi uşoare clătinări laterale, care deveneau din ce în ce mai ample. Televizorul plecase deja din loc.

            Încă stăteam lungită când am auzit în clar cum scrâşneau barele de fier din structura betonului, mai ales pe la colţurile camerei. Aşteptam însă, cu convingerea clară că blocul se va prăbuşi, că nu mai scap de acolo. Cum nimic nu se oprea din mişcare m-am ridicat şi am plecat spre ieşire - absolut contraindicat când stai la bloc. Era o singură scară, era întuneric şi lumea cobora ţipând de frică.

            Până am coborât cele cinci etaje cutremurul nu a dat semne să se oprească.

            Afară lumea stătea grupată în faţa blocului. O doamnă s-a apropiat de mine şi mi-a spus cu îngrijorare:

            - Cred că vi s-au spart toate cristalurile!

            - Dar nu am cristaluri în casă, i-am replicat eu, mirată de o astfel de preocupare, în situaţia pe care o trăiam.

            - Vorbeam de cele de la magazin!

Am crezut că e nebună. S-a apropiat de ea o altă vecină şi i-a spus:

            - Las-o dragă, nu e ea, doar că seamănă bine!

            La nici două minute de la cutremur aflam că am o sosie în cartier, vânzătoare la un magazin de cristaluri.

            Mi se făcuse foarte frig la picioare. O doamnă în vârstă mi-a întins o pereche de şosete, un gest pe care nu am cuvinte să îl apreciez. Am înţeles de ce păturile şi lucrurile calde sunt aşa de importante în cazuri de criză.

            Era seara de 4 martie 1977!

            Luna era imensă, roşiatică şi foarte aproape de pământ.

            Frigul era neobişnuit şi mai ales că auzeam cum pământul mugea.

            Era un zgomot surd pe care parcă îl aud şi acum.

            În mulţime am întâlnit un vecin, pe Costel Boboc, fost coleg de facultate. Avea un Trabant şi tocmai îşi recuperase soţia care lucra într-un laborator şi sărise pe fereastră. Mergea în cartierul Călăraşi la rude, unde aveam şi eu o mătuşă şi m-au luat cu ei.

            Eu tremuram toată cu gândul la sora mea, care era studentă şi locuia în gazdă la nişte prieteni, în blocul ALMO la Bucur Obor pe o scară aproape de restaurantul Mc.Donald, de azi.

            Pe drum, Costel încerca să mă liniştească:

            - Lasă, tu , nu a căzut blocul nostru, doar n-o să cadă ALMO, că e nou!

            M-a dus până la scară. Am trecut întâi printr-un fel de hol mare şi pe urmă am găsit scara spre apartament.

            Scara era plină de moloz, nu se mai vedeau treptele. Sus uşa era deschisă şi doamna mi-a spus că Junona o luase pe fetiţa ei de mână şi fugise cu ea în parc.

            Bine că era în viaţă!

            A fost imposibil să o găsesc şi am plecat la mătuşa mea al cărui soţ lucra în serviciile speciale de pază şi protecţie la externe.

            El ne-a spus ce dezastru este în Bucureşti.

            Telefoanele nu funcţionau.

            La Urziceni, mama ieşise în curte cu copiii şi se văita:

            - Fetiţele mele, fetiţele mele!

            Aura şi Ina aveau pe atunci între trei şi patru ani. S-au luat de mânuţe şi s-au prezentat în faţa mamei mele:

            - Dar noi suntem aici!

            A doua zi, de dimineaţă, am ajuns în Colentina, de unde am plecat spre Urziceni cu un camion de ocazie. Pe sora mea au adus-o cu maşina gazdele ei.

            Când ne-am văzut ne-am luat în braţe de-a valma şi cu mici şi cu mari.

            Dumnezeu ne-a apărat! 

            Centrul Vechi s-a prezentat bine, fără nici o lipsă la inventar.

            Era sfârşit de săptămână când s-a întâmplat catastrofa.

            Luni m-am prezentat la serviciu. Aveam biroul la etajul şase şi clădirea tremura din când în când. Am aflat că listele cu repartiţii s-au anulat şi toate apartamentele se vor repartiza la sinistraţi.

            Centrul Bucureştiului era o ruină. Toate locurile pe care le frecventam erau la pământ. Deseori mergeam la barul Continental care a căzut şi el.

            În dreptul Cofetăriei Nestor, de pe Calea Victoriei, unde intram cu plăcere deseori, am început să plâng în hohote de parcă aş fi pierdut acolo pe cineva.

            Văzusem prea multe, încât şi acum când scriu nu-mi pot opri lacrimile.

            Să-i odihnească Dumnezeu pe cei duşi!

            În săptămâna următoare am părăsit Bucureştiul şi am început să lucrez la Cooperativa Meşteşugărească din Urziceni, din Centrul Vechi.

         Eram din nou acasă!

 Volumul ”Centrul vechi” – fragment – Cătălina Stroe