vineri, 26 noiembrie 2021

                 „Gânduri, rânduri, amintiri... despre (pentru) oameni( locuri) dragi”

***Două elemente au stat şi vor sta, se pare, încă multă vreme, în atenţia oamenilor : ZBORUL şi IUBIREA. Amândouă se asociază foarte bine cu noţiunea de LIBERTATE. ...........Esenţialul este ca să ajungă fiecare, în felul său, să se bucure şi să iubească, pentru că STAREA DE IUBIRE este CHEIA unirii fiinţei umane cu energia divină.***
Mulțumim doamnei Cătălina Stroe pentru aceste gânduri deosebite pe care vi le împărtășim astăzi, un fragment ce face parte din cartea Cuvinte încrucișate, apărută la Editura Helis în anul 2016.
Îi mulțumim pentru călătoriile în timp pe care ni le-a propus prin toate aceste amintiri ale vremurilor de altă dată, în care cu siguranță mulți dintre noi ne-am regăsit. Ne-am regăsit cu emoție, cu bucurie , privind cu ochii sufletului tablourile copilăriei sau tinereții, pudrate de nostalgia trecerii timpului.
Bibliotecar, Pușcoi Mariana.
Zborul a fascinat din totdeauna omenirea !
„Ce secrete deţine o vrabie sau un porumbel care, cu atâta simplitate, sfidează gravitaţia şi se ridică de la sol?!
În zborul peste Atlantic am constatat o paradoxală combinaţie între indiferenţa celor îmbarcaţi şi încrederea că mijlocul de transport este foarte sigur, că piloţi, avion şi pasageri vor ajunge cu bine la destinaţie. Se serveşte masa, se vizionează filme, nimeni nu se interesează cum arată vecinii de drum.
Un gând hazliu m-a cuprins. Ce-ar fi să mă ridic de pe scaun şi să spun: ‚,O clipă de atenţie, vă rog ! Ne aflăm la 11 km deasupra Oceanului şi zburăm cu 1000 km pe oră, după cum vedeţi pe ecranele tv. Sunteţi conştienţi că ne aflăm în plină magie ?''
Dar cui i-ar păsa ? Este doar un zbor de rutină !
Trăim într-o lume care, cu puţin timp în urmă se numea S.F. Indiferenţi la magie, intrăm în magazine cu nasul în lista de târguieli, fără să dăm atenţie la ''ochiul magic'' care ne deschide automat uşile. Toate legăturile pe care le avem cu mijloacele tehnice au devenit tele-ghidate. În curând poate că teleportarea va deveni la fel de obişnuită ca zborul cu avionul. Am devenit o generaţie de utilizatori de ''magie''. Doar un mic procent sunt programatorii şi, de ce nu, manipulatori ai acestei lumi. Mă îndoiesc că va aduce ceva bun omenirii, această lume în care tehnica are ca limite doar nivelul ei de finanţare.
Zeii de azi au învăţat, din păcate, de la zeii de ieri, cum să se războiască folosind natura. Energia este neutră din punct de vedere moral. Lumea se grăbeşte şi ştiinţa a ajuns din urmă religia. Se pune problema moralităţii în ştiinţă pentru a se evita repetarea unor dezastre. S-a ajuns la derapaje periculoase. Serviciile de meteo şi radare care înainte susţineau activităţile de zbor s-au transformat uneori în servicii care împiedică sau chiar anulează zborurile navelor. Sunt cunoscute mijloacele de manipulare a climei în scopuri strategice şi nu mai este nici un secret că anumite emisii radar, testate întâi de nemţi şi după război, de americani, au perturbat câmpurile electromagnetice ale OZN-urilor care au început să se prăbuşească.
Aşa a început contactul cu tehnica extraterestră, a apărut retroingineria şi aparatele de zbor ciudate, fără nici o legătură cu seria aparatelor convenţionale.
Tehnica secretă de astăzi, deţine un avans de 50 de ani faţă de lumea noastră cea de toate zilele.
Două elemente au stat şi vor sta, se pare, încă multă vreme, în atenţia oamenilor : ZBORUL şi IUBIREA. Amândouă se asociază foarte bine cu noţiunea de LIBERTATE.
Starea de zbor sau de iubire îţi schimbă perspectiva, vezi altfel decât ceilalţi.
Puiul de vultur născut pe vârf de munte nu va avea niciodată aceeaşi perspectivă cu a bobocului de raţă domestică de pe baltă.
Unii oameni au o perspectivă universală şi depăşesc limitele timpului lor, alţii au o perspectivă cotidiană, limitată, asupra lumii şi a vieţii. Totul depinde de o anumită capacitate de înţelegere.
Trebuie să acceptăm că uneori trăim în lumi paralele. Unii se ocupă de bulionul de toamnă şi este bine ! Alţii se preocupă de trecerea Pământului, în această perioadă, prin Centura de fotoni.
Esenţialul este ca să ajungă fiecare, în felul său, să se bucure şi să iubească, pentru că STAREA DE IUBIRE este CHEIA unirii fiinţei umane cu energia divină.
Acesta este marele SECRET prezentat simbolic, metaforic, încifrat, în toate lucrările iniţiatice mai vechi sau mai noi.
Zborul şi iubirea sunt subiectele preferate ale poeţilor şi scriitorilor. În momentele de extaz, de beţia zborului sau a iubirii, sufletul se înalţă şi ne înalţă.
Mintea poate fi manipulată, condiţionată, dar sufletul... niciodată!
Dar asta este altă poveste !
Cu astfel de gânduri mi-am însoţit PASAJUL obligatoriu transatlantic şi am aterizat în România, ca în fiecare an, în luna august.
Aici am avut onoarea şi plăcerea să fiu invitată la un eveniment de excepţie – aniversarea a 50 de ani de la înfiinţarea garnizoanei militare de elicoptere de la Alexeni, Ialomiţa. Membrii Regimentului 94 de Elicoptere s-au întâlnit în data de 17 septembrie 2015 în faţa Catedralei din Urziceni.
O fanfară a Academiei de Aviaţie din Braşov a susţinut ceremonialul, devenit foarte emoţionant mai ales când s-au depus coroanele de flori la Monumentul Eroilor de lângă Catedrală şi în acelaşi timp au trecut în zbor, în semn de salut, elicoptere de la baza aeriană Otopeni – acţiune foarte bine sincronizată. Au fost rostite discursuri scurte, cu caracter omagial, s-a oficiat o slujbă de pomenire pentru cei care au plecat spre ceruri şi s-au înmânat diplome şi medalii de o calitate grafică deosebită.
Deoarece aerodromul de la Alexeni este în prezent un obiectiv în conservare, a fost organizată o vizită la faţa locului, cu câteva autobuze, spre aducere aminte.
Ajunsă pe pista pustie şi năpădită de iarbă a aerodromului – un cadou postrevoluţionar făcut armatei aerului – imaginaţia mea de scriitoare s-a pus iar în mişcare.
Deci, întâlnire cu... o istorie ! În anul 1948, soldaţii unei unităţi militare din Bărăgan, descărcau materialele care soseau în gara Broşteni – Ialomiţa, pentru construirea aerodromului din Alexeni. N-am participat la acest eveniment pentru că abia mă născusem, dar nu am ratat ocazia peste 10 ani. În 1958 am vizitat garnizoana sovietică care se pregătea de plecare. Am cântat şi am recitat poezii în ruseşte, cu elevii din clasa mea, am primit bomboane şi am vizitat carlinga unui avion cu reacţie. Ruşii au plecat şi după ei au venit, de la Ianca – Brăila, piloţii români cu avioanele cu reacţie MIG.
După şapte ani, adică în 1965, ei s-au reîntors de unde au venit lăsând locul elicopteriştilor cu care mă aflam acum, după 50 de ani, în ''formaţiune'' de vizitare.
Legătura de suflet cu acest aerodrom o consemnasem în două dintre cărţile mele: ''Cei şapte ani de acasă'' şi ''Centrul Vechi''.
Aproape trei sute de invitaţi au participat la petrecerea care a urmat la Restaurantul Royal din Urziceni unde, generali, colonei, cadre militare cu pregătire superioară, maiştri militari şi personal civil de exploatare, mi-au făcut onoarea să primească, pe rând, din mâna mea, cărţile citate şi alte câteva în plus, oferite de mine celor implicaţi, drept cadou de aniversare. În sală a fost proiectat şi un film scurt cu imagini din istoria garnizoanei prin care s-au perindat, în timp, mai multe generaţii de piloţi şi specialişti militari. În a doua parte a filmului a fost prezentată perspectiva acestei locaţii strategice care, într-o variantă convertită, a adus un suflu de speranţă. Bine că există un astfel de plan !Petrecerea s-a prelungit până târziu, în noapte !
Meritul iniţierii acestei întâlniri aniversare îi revine domnului comandor Gheorghe Topor, în prezent preşedinte al Asociaţiei Veteranilor de Război din Urziceni. El a ştiut să atragă şi să motiveze un colectiv de elită, cadre militare şi civili, pentru reuşita acestui eveniment, mediatizat în presă şi la posturi de televiziune locale.
Datorită domniei sale, care este un om cu suflet mare, patriot şi devotat armatei, am fost prinsă, pe neaşteptate, în acest turbion de energie care ''s-a abătut'' asupra oraşului Urziceni, oraşul meu de baştină.
Am rămas cu o amintire extrem de plăcută de la această întâlnire şi cu senzaţia că am trăit un moment de magie, în compania ''zburătorilor''. Şi vorbind din nou despre ZBOR, cum ar fi putut să fie altfel ?!
De ziua Armatei Române, am un gând bun pentru toţi cei care au graniţe de apărat, graniţe geografice şi graniţele de suflet ale naţiei române.”

marți, 23 noiembrie 2021

 „Gânduri, rânduri, amintiri... despre (pentru) oameni( locuri) dragi”

***Trăiam acea nelinişte leneşă, numită de poeţi melancolie!***
Mulțumim doamnei Cătălina Stroe pentru aceste rânduri (amintiri) pe care vi le împărtășim și astăzi ... o altă poveste frumoasă, „melancolică”, cu iz de ...gogonele, familiară multora dintre noi, o altă amintire care, cu siguranță ne-a făcut pe toți cei care am citit-o , să ne întoarcem în timp, în vremea copilăriei. Putem vedea cu ochii sufletului, fie un tablou de toamnă, la care adăugăm un strop din inocența copilăriei, un „praf de nostalgie”, „icoana” mamei, fie o secvență din viața școlarului de odinioară și cu siguranță „dor” de acele vremuri... cât cuprinde. Este un fragment extras de data aceasta din cartea sa „CENTRUL VECHI -note biografice” apărută în anul 2011.
Celor care și-ar dori să o citească în întregime, le facem cunoscut faptul că aceasta se găsește în colecțiile bibliotecii noastre și poate fi împrumutată.
Bibliotecar, Pușcoi Mariana.
Melancolie... cu miros de gogonele!
Cu spatele sprijinit pe una din laturi şi cu picioarele întinse de-a lungul pervazului, priveam spre stradă de la una din ferestrele casei noastre, din Centrul Vechi.
Aveam nişte pantaloni de trening albaştri, un pluovăraş bleumarin şi o privire plină de visare.
Mă simţeam învăluită de acea zi de toamnă, nici însorită, nici noroasă.
Crizantemele, de toate culorile, nu îşi definiseră încă poziţia în spaţiu, probabil din cauza umezelii, iar frunzele celor doi butuci de viţă de vie, puşi de decor în curte, erau bineînţeles... ruginite!
Peste câteva zile începeam cursurile clasei a cincea. Îmi cumpărasem caiete, uniformă şi tot ce era necesar şi acum trăiam un sentiment ciudat de aşteptare... cu ochii spre poartă!
Mama mea era în curtea din spate, înconjurată de borcane mari de sticlă pe care le spăla cu apă fiartă.
Pentru moment nu mai aveam chef să mai citesc, televizor nu aveam încă şi nici telefon, iar filmul de la cinematograf îl văzusem deja.
Aşezată pe pervazul ferestrei, nici în casă, dar nici afară, mă simţeam într-o stare ciudată, nici acolo, nici în altă parte, ca într-o lume interdimensională.
Trăiam acea nelinişte leneşă, numită de poeţi melancolie!
Dintr-o dată, simţurile mi-au fost trezite de un miros ciudat, care mi-a amintit instantaneu că mama pune murături pentru iarnă.
Era evident că începuse sezonul sacrificiilor: copiii intrau în clase şi legumele în borcane!
Mirosuri, culori, o mulţime de senzaţii mă înconjurau. O lume senzaţională!
Gândind aşa, m-am lăsat din nou cuprinsă de acel sentiment de melancolie, o melancolie... cu miros de gogonele!
Şcoala cu Vultur!
- flashuri -
Din primul an de şcoală şi până la intrarea la facultate am purtat, ca toată lumea, uniformă.
În clasa întâia uniforma era neagră şi acoperită cu un şorţuleţ alb, cu volan.
Când ai ŞORŢ, ai şi treabă de făcut!
În afară de lecţii aveam ore de lucru manual.
Uneori împleteam, din foi de porumb, rondele de pus la uşă sau confecţionam coşuri din nuiele de răchită.
Alteori coseam, pe o pânză de etamină, tot felul de floricele.
Firele de mătase se transformau prin magie în garofiţe roşii, galbene şi albastre.
Mai târziu ni s-a schimbat uniforma, un şorţ negru deasupra unei rochiţe pepite.
După ce am terminat, cu examen, cursurile primare, în localul numit „Popa Preda”, o casă naţionalizată probabil de la un preot, trebuia să trecem la Şcoala de şapte ani, fosta „Şcoală de băieţi” situată pe aceeaşi stradă, numită în prezent Regele Ferdinand, dar fiind prea multe clase, am fost dispersaţi pentru un scurt timp şi prin alte clădiri închiriate, prin apropiere.
„Şcoala de băieţi” era o şcoală impunătoare care m-a impresionat întotdeauna. Avea un hol imens şi în înaltul lui era atârnat un vultur mare, negru, împăiat, cu aripile larg deschise, parcă în semn de protecţie!
Bizar acest vultur!
Oricum ne obişnuisem cu el, dar de acolo, din înaltul clădirii, impunea respect şi nu prea îţi venea să alergi, ca nebunul, pe hol.
În această şcoală am avut nişte profesori excepţionali: Mârza Emil la română, Nediţă Niculiţă la fizică, Panait Dumitru la matematică şi mulţi alţii.
La examenul de absolvire a clasei a şaptea, domnul profesor Panait a făcut cu mine un fel de reprezentaţie de tenis rapid cu formulele de geometrie pe care, de altfel, le visam. Mi-a pus zeci de întrebări la care răspundeam pe nerăsuflate. A dorit probabil ca toată comisia de examinare să înţeleagă de ce îmi dădea nota zece, cred eu.
Datorită profesorului Emil Mârza, un om extraordinar de bine pregătit, gramatica nu mai avea nici un secret pentru mine. Din acest motiv, după ieşirea de la proba scrisă de limbă română, pe scările de la intrarea principală a Şcolii de băieţi, am avut îndrăzneala să contrazic pe unii membrii ai comisiei de examinare care ieşiseră în pauză şi m-au chestionat asupra abordării subiectului de la gramatică. După discuţii aprinse, în final şi-au dat seama că eu aveam dreptate. Cred că nu ştiau cu cine au de-a face! Glumesc bineînţeles!
Vulturul mă făcea vitează!
De fapt, gramatica română este foarte dificilă. E ca o pădure seculară în care te poţi rătăci uşor!
La proba scrisă la literatură, am acoperit treizeci de pagini mari pentru că a fost un subiect de compoziţie care mi-a permis să fac multe conexiuni. A fost o lucrare de pomină care a impresionat comisia. Am luat nota maximă, dar pentru mine, plăcerea de a dezvolta subiectele era aşa de mare, citisem de fapt şi foarte mult, încât nota era ultima mea preocupare.
Un profesor bun se deosebeşte de un bun profesionist din acelaşi domeniu, prin faptul că primul, pedagogul, ştie să partajeze cunoştinţele sale, pe când al doilea le foloseşte doar pentru el, neavând nici abilitatea şi poate nici dorinţa să le împărtăşească altora, fiind mult prea preocupat de evoluţia sa. Privind astfel problema, munca de pedagog, munca oamenilor din învăţământ, are un anumit aspect de sacrificiu, din iubire.
Profesorii acceptă ca noua generaţie să se urce pe umerii lor, să meargă mai departe, să evolueze. Ei devin astfel nemuritori, nu printr-o creaţie punctuală pe care ar fi putut-o realiza individual ci, prin realizările zecilor de generaţii formate de ei.
Un gând de mulţumire şi de pace, acolo, oriunde s-ar afla, am pentru aceşti minunaţi dascăli de provincie din Centrul Vechi!
Şcoala cu vultur, nu mai există!
A fost abandonată, transformată în depozit de lăzi goale şi în final, dărâmată. Pe terenul ei s-a mutat societatea de gaze a oraşului.
Sic transit gloria mundi!


3

 DE TOAMNĂ...

....despre flori
...despre culori
...despre gânduri
... despre emoțiile și frumosul toamnei din natură și ...din viață.
Mulțumim doamnei Cătălina Stroe pentru aceste rânduri (gânduri) pe care vi le împărtășim astăzi, într-o zi cu o semnificație aparte, ZIUA PERSOANELOR VÂRSTNICE (cărora le mulțumim pentru trecutul, prezentul și viitorul nostru) și pentru faptul că a acceptat invitația noastră de a fi prezentă de acum înainte printre noi,(deși este departe) aici la biblioteca din Urziceni, prin intermediul altor ...povești frumoase despre oameni, locuri sau...(ano)timpuri care vor apărea pe pagina noastră de facebook, pe blog sau în revista bibliotecii.
Bibliotecar, Pușcoi Mariana.
SĂ ÎMBĂTRÂNEȘTI FRUMOS
-poveste de toamnă-
CĂTĂLINA STROE
La început de toamnă , am primit în dar un ghiveci mare cu tufănele albe. Le-am pus pe balcon, în fața ușii de la intrare și l-am udat până a venit frigul.
În fiecare dimineață mă uimeam de tenacitatea micuțelor floricele care, înghesuite una în alta, nu se dădeau bătute și rezistau eroic timpului din ce în ce mai rece.
De la o vreme, am constatat un fenomen ciudat! Micuțele flori albe, cu aparență proaspătă, au început să capete, pe rând, o nuanță neobișnuită, de culoare mov.
Mirată, am început să admir zilnic ghiveciul de tufănele care se prezenta acum, bicolor și cu toate frunzele încă verzi.
Încet, foarte încet, după mai multe nopți de îngheț, florile au început să-și plece capul, una câte una și să se ofilească.
Privindu-le, un gând mi-a trecut prin minte: uite ce înseamnă să îmbătrânești frumos!
La fel te îndeamnă să gândești și arțarii care îmbracă spre toamnă, incredibile straie colorate, în galben, roșu și în alte combinații de nuanțe, încât te întrebi dacă acești copaci se pregătesc de nuntă sau de...iarnă!
Natura ne învață să ne pregătim „de plecare”, îmbătrânind frumos!

                    „Gânduri, rânduri, amintiri... despre (pentru) oameni( locuri) dragi”

***Cinematograful devenise reper pentru întâlniri, loc de înfiripare şi de deşirare pentru iubirile adolescenţei.***
Mulțumim doamnei Cătălina Stroe pentru aceste rânduri (gânduri) pe care vi le împărtășim și astăzi ... o altă poveste frumoasă despre oameni și locuri dragi, fragment extras din cartea sa „Cei șapte ani de acasă...” apărută în anul 2011.
Pe cei care își doresc să citească în întregime cartea, îi invităm să o împrumute, aceasta aflându-se în colecțiile bibliotecii noastre.
Bibliotecar, Pușcoi Mariana.
XI. Promenada
„Anii 1950 au marcat apariţia primelor aparate de televiziune în oraş
Acasă, noi eram conectaţi la un minuscul difuzor. Ştirile veneau prin Staţia de radiodifuziune de lângă biserica din Volna. Seara se transmitea emisiunea locală.
Primul televizor apărut pe strada noastră aparţinea domnului profesor de educaţie fizică, Procopie Vasilescu.
Era un Rubin rusesc.
Prin extrema amabilitate a posesorului, care a permis accesul la televizor, casa sa devenea uneori un mini cinematograf pentru toţi vecinii. Noi, copiii, ne aşezam turceşte pe jos, iar mai în spate erau aranjate scaunele, pe două sau trei rânduri, pentru cei mari.
În Centrul oraşului, la capătul străzii Ferdinand, se afla cofetăria Trandafirul - pe locul restaurantului YAK de astăzi - şi alături, unde şi în ziua de azi este un teren viran, era Grădina de vară cinematograf.
Un cinematograf adevărat a fost inaugurat în anul 1954, cu filmul Moara cu noroc şi cu o foarte frumoasă festivitate de deschidere. Localul situat pe Calea Bucureşti e acum o ruină - ca un templu antic
- dar, pentru multe zeci de ani, a fost un loc foarte fierbinte al oraşului, o adevărată inimă vie, o aerogară pentru sentimente, unde aterizau capodoperele cinematografice ale lumii.
Cinematograful devenise reper pentru întâlniri, loc de înfiripare şi de deşirare pentru iubirile adolescenţei.
Pentru filmele de mare success şi nu erau puţine, ne înghesuiam la coadă, încă de dimineaţă, ca să prindem bilete.
Când rulau celebrele filme indiene, cu actorul Raj Kapur, cinematograful era luat cu asalt de ţiganii de la Bărbuleşti, oameni sentimentali, care înţelegeau mai bine ca oricine suferinţele unei inimi îndurerate şi urmăreau cu sufletul la gură aventurile fraţilor indieni.
Erau spectatori civilizaţi, doar că erau guralivi, iar la sfârşitul filmului, sala era plină de coji de seminţe de floarea soarelui. Filmul, îl vedeau de mai multe ori, ceea ce făceam şi noi copiii.
Numai astfel pot să îmi explic, de ce, după atâţia ani, mi-a rămas în minte refrenul din celebrul
film Vagabondul, cântat de interpretul principal, un fel de Charlie Chaplin indian:
am pantofii japonezi, pantalonii sunt englezi, e nemţească şapca mea, indiană inima.
Avaramu, a,a, a,a…….!
Cântecelul se dovedeşte a fi de mare actualitate în România de azi, cu o singură corectură privind naţionalitatea inimii.
La sfârşit de săptămână nu mai era circulaţie pe străzi. Toţi copiii din vecini se adunau pe mijlocul drumului. Săream coarda şi ne jucam de-a alergatelea de ne scăpărau picioarele, sub atenta supraveghere a tatălui meu care, de multe ori, intra şi el în joc. Pentru a calma spiritele, el se plasa în mijlocul străzii şi întindea mâinile de o parte şi de alta şi noi ne agăţam de el întinzând mâinile la fel, până când se forma un mare lanţ de copii.
Tata, care era în centru elicei, începea să se rorească uşor şi noi urmam încet mişcarea. Aşa reuşea să ne adune într-o formaţiei ce putea fi controlată, iar noi să ne regăsim suflul. Când toţi erau potoliţi, ne ducea la colţ la cinema, la grădina de vară. La intrare el plătea toate biletele, care erau la jumătate de preţ pentru copii şi în plus ne mai lua câte un cornet de seminţe de dovleac, pentru fiecare.
Ocupam cu toţii cam două rânduri de bănci de lemn, fără spătar.
Părinţii, care oricum erau pe la porţi, apreciau foarte mult acestă dispariţie a odraslelor zgomotoase pentru că se puteau concentra să privească, fără grijă, la cei care se îndreptau spre zona de Promenadă. Termenul de strada mea, cuprindea în mod explicit porţiunea cuprinsă între Biserica Sfânta Treime din Centrul vechi şi Cofetăria Trandafirul.
Acesta era Promenada mică, luminată doar de becurile de pe stâlpii de lemn şi încadrată de case impozante, ce aparţinuseră unor proprietari importanţi: avocatul Angelescu - sediul Băncii, avocatul Nicolescu - reşedinţa familiei Canachiu, colonelul Anghel - reşedinţa familiei Condu, toate pe partea stângă, mergând spre Centru.
Pe partea dreaptă se aflau fostele proprietăţi ale lui Mitu Măcelaru negustorul - reşedinţa actuală a doamnei profesoare Ene Dorina şi hanul cu restaurant din capul străzii - reşedinţa familiei Gherzu. Alţi proprietari celebri mai erau doctorul Veza (Oscar Weissa) - actualul sediu al CAR pensionari şi avocatul moşier Vasile Rădulescu - casa de lângă Brutăria veche - brutărie în prezent demolată.
Acesta avea o fiică Coca, una din frumuseţile oraşului, care a murit de tânără, bolnavă de plămâni.
De dragul ei suspina poetul Lucian Blaga, aşa cum a precizat domnul Vasile Ichim în cartea sa, Amintiri din Urziceni.
Promenada mare, cea luminată a giorno de către ghirlandele de becuri ce o traversau din loc în loc, se întindea între cofetăria Trandafirul şi Gradina de vară a restaurantului Ciocârlia şi a constituit o mare atracţie pentru o foarte lungă perioadă de timp.
Prin anii ’60- ’70, Promenada avea ca actori în special elevii şi elevele de la liceu, printre care mă număram şi eu - şi ofiţerii de la garnizoana militară de avioane cu reacţie de la Alexeni. Mutarea acestei garnizoane, la Ianca, a lăsat multe inimi îndurerate şi a sporit substanţial veniturile CFR-ului pe linia Urziceni-Brăila.
Din acel moment Promenada nu a mai fost aceeaşi!
Încet, încet, au început să se ridice construcţii de locuinţe pe strada Scânteia - actuala Cale Bucureşti - zonă înaltă, ferită de inundaţii, care a concentrat un mare număr de populaţie mai sus de actualul sediu al Băncii Comerciale.
După inundaţia catastrofală din iulie 1975, a început perioada de declin pentru Centrul vechi.
Unele case au fost distruse, altele refăcute aproape integral pentru că apa a atins cota de aproape doi metri înălţime pe alocuri şi dacă multă lume a fost salvată, asta ţine de miracol. Centrul vechi este în prezent un amalgam de mici prăvălii, deschise una lângă alta, printre câteva construcţii de locuinţe impozante.
Noaptea, pe locul Promenadei, se plimbă doar câinii vagabonzi!
Nimeni nu se mai aventurează să meargă pe jos, strada devenind doar o rută ocolitoare pentru autoturisme.”
9


Amintirile unui LOC DE PARCARE - experiment literar-

  Dacă ai imaginație și talent literar, poți să scrii orice, despre orice.    Oricine și orice poate avea amintiri!    O persoană, o vev...