Ferite - primo tempo!
În anul 1971, în vară, după terminarea facultăţii, mă întorceam cu
trenul de la Bucureşti, având în geantă o repartiţie nouă obţinută pentru
Întreprinderea de Ferite Urziceni (I.F.U.)
Trenul era foarte lung şi când a
oprit, vagonul în care mă aflam nu s-a poziţionat în dreptul peronului, ci
undeva, în faţa castelului de apă.
Am sărit de pe ultima treaptă a
trenului pe terasamentul plin de pietre.
Aveam tocuri înalte aşa că, la
aterizare, mi-am scrântit glezna de la piciorul drept, ceea ce a fost
îngrozitor de dureros. Nu întotdeauna, când păşeşti cu dreptul, înseamnă că e
bine!
Cineva, cu o maşină, m-a transportat
până acasă, unde am zăcut în pat, cu piciorul devenit butuc, până în luna septembrie când
m-am prezentat la post.
După o scurtă întrevedere cu
directorul am fost repartizată la Serviciul personal.
Fabrica era nouă, abia terminată şi
oamenii erau foarte entuziaşti. Salarizarea era foarte bună. Eu, ca stagiară,
aveam salariu mai mare decât al tatălui meu care lucra în învăţământ de peste 25 de
ani.
În prima săptămână au avut loc
alegerile UTC. Tinerii munceau bine, dar nu erau obişnuiţi să se exprime în
public. După o tăcere care devenise
penibilă, prin lungimea ei, m-am hotărât să sparg gheaţa şi să iau cuvântul.
De obicei mă exprimam cu uşurinţă şi
chiar cu plăcere, pentru că totdeauna găseam ceva inedit ca să comunic, aşa
că m-am ales imediat cu funcţia de secretar UTC al organizaţii TESA (personal
tehnic, economic de specialitate şi administrativ).
La adunarea generală care a urmat, cu toţi
membrii UTC, am fost votată în unanimitate ca secretar UTC al întregii fabrici.
Proaspăt ieşită din facultate, aveam
încă ţinuta de Bucureşti, fuste mini şi bluze decoltate abia acoperite de
halatul maron obligatoriu, pantofi cu tocul înalt şi părul blond, uşor
oxigenat.
Toate aceste atuuri cred că m-au
ajutat să nu mi se refuze nici o aprobare pentru activităţile de UTC pe care le
proiectam.
Cu băieţii de la SDV (scule,
dispozitive şi verificatoare), cei mai tineri şi mai şcoliţi dintre muncitori, am
făcut o excursie la Operă în Bucureşti, cu două autocare, chiar în acea toamnă.
Obişnuiţi numai cu spaţiul
atelierului, băieţii, frumos îmbrăcaţi, se plimbau cu sfială pe scările
somptuoase şi luminoase, ale Operei Române.
La întoarcere s-a lăsat o ceaţă aşa
de groasă încât cineva a coborât şi a mers pe jos în faţa autobuzului ca
şoferul să poată înainta pe drumul bun, pentru că nici banda de marcaj de pe
mijloc nu se vedea.
Am ajuns cu toţii acasă teferi, dar
spre ora trei dimineaţa.
Apoi am organizat ieşiri pe Litoral,
pentru o zi, pentru cei care nu văzuseră marea niciodată şi excursii la Poiana
Braşov, în aceeaşi iarnă, tot de o zi.
Încercam astfel să lărgesc orizontul
cunoaşterii pentru cei care intraseră în ramura de vârf a industriei
electrotehnice.
În acel prim an de funcţionare, la
fabrică se organizau baluri în spaţiile largi rămase însă neocupate cu utilaje.
Directorul construise un bazin de
înnot, de tip olimpic, unde aveau loc competiţii de înnot şi la sfârşit de
săptâmână era ştrand pentru muncitori.
Exista o grădină de legume cu solar,
situată în paralel cu corpul administrativ care asigura în parte aprovizionarea
cantinei nou înfinţate.
Fabrica devenise un fel de stat în stat, o
cetate a Vaticanului, pentru zona din împrejurimi, unde era o mare onoare să
lucrezi, dar şi foarte avantajos material.
Cu personalul de la CTC (control tehnic de calitate)
am organizat o excursie în capitală unde am vizitat aeroportul nou înfinţat şi
uzina IPRS Băneasa care era una dintre principalele noastre beneficiare.
Întâlnirea dintre responsabilii cu
calitatea şi cei care utilizau piesele de la fabrica noastră a fost foarte
educativă pentru dezvoltarea unor relaţii interumane între furnizori şi
beneficiari.
Cu toate că exportam magneţi pentru
Brazilia, nici nu am fi îndraznit să visăm o vizită de lucru aşa departe.
Totuşi după Revoluţie, au ajuns acolo angajaţi ai consiliilor populare, în
schimb de experienţă.
Alte timpuri, alte obiceiuri!
Cum eram pasionată de tot ce era nou şi nu
eram străină de tehnică, am reuşit ca în scurt timp să-mi însuşesc toate
informaţiile privind procesul tehnologic de fabricare a feritelor.
În mare, era o linie de fabricaţie
care producea ferite moi şi altă linie pentru ferite dure.
Procesul semăna într-un fel cu cel
dintr-o mare unitate de panificaţie în care se aduc sacii cu făină, se amestecă
ingredientele
în malaxoare ca să se obţină coca, aceasta se taie în funcţie de sortimentul de panificaţie dorit,
se pune în tăvi şi în cuptoare şi la urmă se sortează şi se ambalează pentru
piaţă. Deci, se aduceau sacii cu pulberi de oxid de fier de la Orăştie şi
pentru că nu reuşeau să dea o calitate constantă a materialului era mereu un
mare bâlci cu
cei de acolo pentru că produsele obţinute nu mai îndeplineau caracteristicile
solicitate de industria electrotehnică.
Marele magician alchimist care
reuşea să facă amestecuri aleatoare de pulberi, ca în final să obţină un material în
parametrii solicitaţi era nea Ion Colceriu, fost tehnician viticol la via de la Manasia.
Calitatea strugurilor este diferită
de la an la an în funcţie de condiţiile de mediu, dar vinul produs trebuie să
îndeplinească anumit standarde, aşa că nea Colceriu era expert în tehnica de
vinificaţie cu parametrii aleatori, ceea ce a aplicat cu succes şi la
prelucrarea pulberilor de la ferite.
Existau două soluţii: sau să se
returneze sacii la Orăştie din lipsa calităţii solicitate şi să se oprească
fabrica sau să intre în acţiune nea Colceriu, cu alchimia sa, ceea ce îl transformase
într-un personaj cheie al procesului de fabricaţie.
Un alt personaj important al
fabricii era coana Maria Macră, salariata cu ecusonul nr.1. Pe bicicletă şi cu
veşnicul halat maron de care nu se despărţea nici pe şosea, aducea
corespondenţa de la poştă şi o preda la registratură.
Pe urmă lua mapele de la secretariat
şi împărţea curierul intern, în birouri, aşa că ea era zilnic în contact cu
toată lumea, fiind cel mai cunoscut personaj din fabrică, după director.
În organigrama fabricii muncitorii
erau împărţiţi pe sectoare, conform ciclului de fabricaţie: sectorul pulberi, presă, tratament termic (cuptoare) şi
sectorul final cu sortarea şi ambalarea reperelor.
Cu toate că nu eram obligată să
cobor în fabrică, adică la nivel parter, în fiecare zi făceam o tură peste tot, îmi intrase
în sânge.
Îmi făcea mare plăcere să trec
printre utilaje şi să vorbesc cu oamenii care aveau vârste foarte diferite şi
care într-un procent de peste 80% făceau naveta în satele învecinate unde aveau
case şi gospodării.
Programul de lucru de 12 ore cu o
pauză de 24, le era foarte favorabil.
Alături de activitatea obişnuită, de
economist, pe linie de UTC, (Uniunea Tineretului Comunist), participam la
conferinţe la nivel orăşenesc şi judeţean unde luările mele de cuvânt au fost
repede remarcate.
În anul 1972 am participat cu o
delegaţie din tot oraşul la conferinţa judeţeană UTC care se ţinea în capitală.
Cei care luau cuvântul erau
desemnaţi cu mult timp înainte şi la începerea conferinţei erau obligaţi să
predea o copie a discursului.
Am fost anunţată că voi vorbi, dar
în seara dinaintea plecării am avut un scandal zdravăn cu soţul meu, fostul
mire de la Motanul Negru, aşa că dimineaţa m-am urcat în autobuzul cu UTC-işti,
zăpăcită de nesomn şi am dormit până la Bucureşti.
La intrarea în sală ne aşteptau cu
lista la uşă. Eu eram pe listă, dar nu aveam nici un discurs. Le-am spus că nu
e nici o problemă, mă voi descurca, dar nu ştiam că un anume protocol trebuia
respectat.
A fost mare balamuc pentru că pe de
o parte nu puteam lua cuvântul aşa, de capul meu, iar pe de altă parte eram piesa forte
a judeţului, reprezentând noua fabrică de înaltă tehnologiei, mândria
Bărăganului.
Până la urmă a venit secretarul
Comitetului Judeţean UTC, însoţit de un membru al Comitetului Central UTC, s-au
uitat la mine şi în final mi-au zis: în mod excepţional te lăsăm să iei
cuvântul, dar să nu se mai repete.
Am intrat în sală şi mi-am schiţat
câteva notiţe cu care m-am prezentat pe scenă, când mi-a sosit rândul.
Bineînţeles că am vorbit liber ceea ce a atras
atenţia tuturor ziariştilor prezenţi în sală.
Am prezentat în câteva cuvinte
fabrica şi produsele ei, relizările organizaţiei UTC şi erau foarte numeroase
şi în acelaşi timp am făcut referiri şi la discursurile antevorbitorilor mei, ceea ce nimeni nu
putuse să facă, din simplul motiv că aveau textul scris de acasă.
La coborârea de la tribună, ziarişti
s-au repezit să le dau textul şi eu le-am oferit ceea ce aveam, nişte notiţe
creionate în grabă.
Urmare acestui eveniment, în
următoarele zile s-au prezentat la poarta fabricii, întâi un ziarist de la
Scânteia Tineretului şi, după puţin timp, o echipă de la Televiziunea Română, că pe atunci era doar
una!
Zarurile fuseseră aruncate!
O pagină întreagă a fost dedicată Întreprinderii
de Ferite din Urziceni şi printre alte fotografii, în colţul de sus din stânga
era poza mea, cu părul lung şi o bluză gen marinar, cu dungi alb-albastru şi cu
o ancoră pe piept.
Această fotografie a făcut să fiu
recunoascută pe plajă la Costineşti, unde am fost în vacanţă pentru o
săptămână, ziarul fiind afişat la vedere pe nu ştiu unde în complex şi să
primesc, pe adresa fabricii, zeci de scrisori de la un admirator din Mangalia,
aflat în serviciul Marinei.
Ancora cred că a fost de vină!
Într-o zi, când tocmai terminasem de
însoţit o delegaţie din China, motiv pentru care fabrica arăta ca în vest, cu
dungi galbene pe jos, pentru traseul stabilit, am fost chemată la poartă să
primesc o echipă de la televiziune.
După ce au obţinut aprobare de la
conducere pentru reportaj, au luat câteva imagini de ansamblu şi m-am plasat între
utilaje, unde am dat un interviu.
Le-am vorbit atât de documentat
despre fabrică şi produsele ei - cine ştia ce sunt alea „ferite”? - şi despre oamenii
care lucrează în ea, încât au fost convinşi că acolo e locul meu de muncă şi că
sunt ingineră. Au rămas tablou când au aflat că eu eram de fapt economistă la
serviciul personal, la birouri.
Şi ca finalul să fie „măreţ”, le-am
spus, în încheierea interviului că „Oamenii câmpului văd Soarele Bărăganului,
în lumina din cuptoare” frază care a dat şi titlul reportajului, după cum am
văzut ulterior.
După prezentarea emisiunii la TV,
seara, la oră de vârf, am fost convocată la Bucureşti, la Comitetul Central UTC
pentru un interviu.
Într-o sală goală, în faţa unei
măsuţe, un tip de la UTC mi-a pus tot felul de întrebări, iar alături a stat, tot timpul, fără
să scoată o vorbă, un tip mai în vârstă.
Nu ştiam ce rost are interviul, dar
după cum s-a desfăşurat părea mai mult un interogatoriu, ca în filme.
După câteva luni, spre sfârşitul
anului 1972, am primit vizita secretarului comitetului judeţean UTC pe care îl
cunoşteam, însoţit de cineva de la CC al UTC care mi-a oferit transferul - nu
puteai pleca altfel - de la Întreprinderea de Ferite Urziceni la comitetul Central UTC, prezentându-mi avantajele
imediate: apartament în Bucureşti şi un salariu de trei ori mai mare!
Pe vremea aceea era imposibil ca
prezenţa mea să nu fie remarcată, aşa că perspectiva de a fi colegă apropiată
cu Nicu Ceauşescu nu îmi surâdea de loc!
Nu uitasem instructajul primit de la
generalul Neagu Andrei!
Dacă ai stofă de rebel e bine să
stai departe de putere!
Şi vorba tatălui meu: „Te amesteci în
tărâţe, te mănâncă porcii!”
Pentru a treia oară în viaţa mea am
zis „NU” refuzând de data asta o carieră politică care, teoretic, mi se
potrivea ca o mănuşă şi în care aş fi excelat, la fel ca şi în cariera
diplomatică, pentru care eram dotată în mod natural, stabilirea spontană de
contacte interumane, la orice nivel şi în orice împrejurare.
Intuiţia mea nu m-a lăsat să aleg
acest drum!
Fiecare cu destinul său!
Volumul ”Centrul vechi” – fragment – Cătălina Stroe
