NOBLEȚEA LIMBII ROMÂNE

         Într-o întâlnire memorabilă la Uniunea Scriitorilor, prilejuită de lansarea unei antologii, acum câţiva ani, am avut şansa unică să ascult poezie recitată de autori nativi din multe limbi ale pământului: rusă, chineză, bulgară, poloneză, engleză, franceză, germană, suedeză, portugheză, spaniolă, italiană, estonă, letonă, lituaniană, greacă, japoneză, vietnameză, arabă, (s-ar putea să-mi mai fi scăpat câteva în această enumerare). M-am întâlnit acolo cu poezia de pe tot globul. Am ascultat cu mare încordare recitările din multele limbi ale pământului, desigur şi traducerea lor în româneşte, dar pentru mine, Limba Română rămâne cea mai frumoasă.  Și nu o spun dintr-o pornire excesivă, ci ajutat de un chinez stabilit la noi în 2005, care învățase la perfecție limba română și la o emisiune radio și televizată pe programul II, mărturisea și argumenta prin propria experiență că limba română este cea mai melodioasă, el fiind cântăreț de operă, în românește.

            Este melodioasă pentru că este fonetică – adică are în plus vocalele „ă” şi „î”, pentru că unele vocale se pot transforma în semivocale sau se combină în diftongi sau triftongi (ascendenţi sau descendenţi); pentru că are toate  neamurile de consoane,  dar şi pe che, chi, ghe, ghi, ce, ci, ge, gi, pe ţ şi pe ş; pentru că accentul cuvintelor este variabil, făcând-o disponibilă la o infinită varietate de ritmuri cărora li se pot adapta cu uşurinţă melodiile. (Gândească-se cititorul numai la perfecţiunea versurilor şi a melodiei din „Sara pa deal”); dar mai ales pentru că are acel minunat semn ortografic, cratima – cu dubla ei funcţie – de unire sau despărţire -, fapt ce uşurează enorm măsura silabelor din vers, căpătând, în opinia mea, o deosebită valoare stilistică, schimbând chiar și sensul comunicării: „Dă-mi-o mie” și „Dă-mi o mie”. Nu mai vorbesc despre bogăţia rimelor...

Mulţi afirmă că lexicul limbii noastre este sărac – până într-o sută cincizeci de mii de cuvinte, spre deosebire de engleză cu peste 500.000, dar se fac că nu observă formidabila capacitate combinatorie - să-i zicem sintaxă, ceea ce permite schimbarea rapidă a topicii și a sensurilor cuvintelor – de o mobilitate uluitoare, făcând ca figura de stil, în special metafora, să fie folosită la nivelul  limbii vorbite. Urmărind un dicționar, vom descoperi că verbele neregulate „a da” și „lua” intră fiecare în componența a cel puțin 80 de locuțiuni, iar verbul cel mai de temut în limba română, A MURI, românul îl îndulcește prin expresii și locuțiuni (toate le perfectul compus – acțiune terminată, sigură) care vizează aproape tot spectrul existenței sale pământești:

-A trecut în neființă.

-S-a dus la stele.

-S-a dus pe copcă.

-A închis ochii.

-A ieșit cu picioarele înainte.

-A mierlit-o.

-A sfeclit-o.

-A dat colțul.

-L-a luat Domnul.

-A plecat la Domnul.

-L-a luat dracul.

-A dat ortul popii.

-S-a făcut oale și ulcele.

-A sucombat.

-A crăpat.

-S-a dus într-un loc cu verdeață.

-A închinat steagul.

-A plecat pe ultimul drum.

-Ne-a părăsit.

-S-a curățat.

-Și-a dat duhul.

-A plecat dintre noi.

-I-a apus steaua.

-A belit-o.

 

 

 Să luăm drept exemplu disponibilitățile verbului „a bate” (substantiv, „bătaie”), care își modifică sensurile în timpul comunicării, căpătând nuanțe nebănuite:

-Noi suntem, prin excelență, niște bătăuși. Ne place BĂTAIA.
- Noi nu curățăm covoarele, noi le BATEM.
-Noi nu parcurgem un drum, noi îl BATEM.
-Chiar și când suntem gânditori, ne BATE gândul.
-Inimile noastre de români BAT.
-Pantofii noștri nu ne rod, ne BAT.
-Ca să urezi de bine cuiva ii spui: „Bată-te norocul să te BATĂ!”.
-Când, pleacă cineva îi urezi: „CALE BĂTUTĂ!”
-Unul dintre dansurile tradiționale din zona Moldovei este „BĂTUTA”.
-Laptele nostru nu-i fermentat, ci e BĂTUT.
-Noi nu ciocănim, noi BATEM la ușă.
-Cândva, unele femei, câștigau  un ban din copiere de documente. BĂTEAU la mașina de scris.
-Nu avem o competiție sportiva loială. Scopul nostru e să-l  BATEM pe adversar.
- Și vântul BATE pe afară.

-Mă BATE la cap;
-În loc de ghinion, ești BĂTUT  de soartă.
-În loc să vorbim degeaba, ne BATEM gura.
-Și mai este si un proverb românesc: „gura BATE fundul"
-Când încheiem o afacere noi... BATEM palma.
-Daca vezi ceva special... BATE la OCHI.
-La copii... BĂTAIA e rupta din RAI.
-Avem chiar si un fel de a pregăti  fasolea... fasole BĂTUTĂ.
-Când nu mai avem chef de ceva... nu ne mai BATEM capul.
-Nu aplaudam...noi BATEM din palme.
-Când vorbești mult si fără rost... BAȚI apa-n piuă!
-Când vorbești cu subînțeles... BAȚI  șaua să priceapă iapa.

-BAȚI apropo.
-Dacă spui prostii... BAȚI  câmpii.

-BATE pasul pe loc.

-Cocoșul bate din aripi.
-Și mi-am propus să nu vă  mai BAT la cap, dar sunt sigur ca voi o să-i dați  BATAIE în  continuare...

            Dacă vom observa în treacăt că ele primesc și sufixe, și prefixe, (bătălie, bătătură, bătător, bătătorit, străbătut, nestrăbătut, nebătut, bătăiță etc.) vom avea prilejul să observăm ce bogată în sensuri este limba noastră. Instantaneu, îmi vin în minte expresuri cu sensuri dintre cele mai adânci al verbului „a trage”: „stai să-mi trag sufletul”, „trage să moară”, „trage targa pe uscat”, „i-a tras o minciună”, „i-am tras o bătaie”, „minciună trasă de păr”, „i-a tras preșul”, „i-a tras o înjurătură”, „l-a tras de limbă”. Cititorii pot completa, desigur….

            Românii îi disprețuiesc pe proști inventând grade diferite ale prostiei în funcție de natura umană,  împrejurare, de individ și de gradul prostiei, începând cu sensul umoristic, până la cel sarcastic sau chiar persiflare: bleg, nerod, prostovan, prostănac, stupid, capsoman, gogoman, nătâng, nănac, nătântoc, neisprăvit, tânt, prostuț, nătărău, nătăfleață, năzglob, bătut în cap, dobitoc, malac, bou, vițel, măgar, porc, secătură, dus cu pluta etc. Chiar și multe înjurături, în limba română capătă sensuri nebănuite. Să-l luăm pe popularul, trimițând la origini: „Du-te în…!” Nu arată numai disprețul, nemulțumirea față de cineva, ci îl trimite tocmai la origini, tocmai pentru a se relua ciclul procreării și a apărea altul mai bun, „pentru că tu ești prost, nu mai am ce face cu tine…”

Și la nivelul limbii culte, scriitorii sesizează și utilizează nuanțele pentru a-și transmite gândurile și sentimentele. Să luăm doar două exemple: Arghezi realizează o subtilă diferență între „a ivi” („Am ivit cuvinte potrivite” – iminența, scânteia) și „a isca” („iscat-am frumuseți și prețuri noi” – modelarea, finalizarea). Eminescu realizează o enormă diferență semantică între „a vedea” și „a privi”,  (lăsând la o parte anacolutul din finalul exemplului, cu rolul său stilistic),  în sensul că fata, ființă pământeană, limitată, vede, pe când Luceafărul, ființă superioară, geniul, privește, cugetă, contemplă: „Îl vede azi, îl vede mâni/ Astfel dorința-i gata/, El iar privind de săptămâni,/ Îi cade dragă fata”.
           S-ar putea traduce, respectându-se întocmai sensurile, în altă limbă, o expresie românească, să zicem „are gărgăuni în cap”, „n-au intrat zilele în sac”, „m-am trezit cu noaptea-n cap”, „mă doare-n cot (fund, spate)”, „pune mâna și învață”, „fugea de mânca pământul”, „nici în ruptul capului” „a lovit cu sete mingea”,„bagă-ți mințile în cap!”, „Nu mai beli fasolea la mine!”, „Am boală pe cineva”, „Îi merge bine”, „Am băgat-o pe mânecă”, „Mor după tine”, „I-a dat o mamă de bătaie”, „Mă seacă la inimă de dor” etc.? Am auzit, într-un sat de munte, din gura unui om simplu, o expresie care m-a uluit: „Doar n-am mâncat ciorbă de popă stricat să fac asta...” Insul voia să spună, de fapt, „doar nu-s nebun să fac asta...” Faptul (şi nu-i unicul!) dovedeşte că limba română este dispusă oricând la invenţii metaforice, chiar și la nivel de individ, făcând vorbirea românească mult mai colorată, mai predispusă spre metaforă. Asta înseamnă, în ultimă instanță, NOBLEȚE.

Un aspect extrem de interesant în toate felurile de combinații, este faptul că ele  atașează imagini vizuale, auditive, motrice și totdeauna un  sentiment, ceea ce face ca limba română să fie predispusă și la filosofie, și la psihologie.

Limba română este cea mai  veche și mai complexă dintre toate limbile de pe planetă, având peste 420 de onomatopee, socotite de lingviști cuvinte primordiale. Este cea mai expresivă, cea mai plastică, cea mai exactă limbă vorbită în lume. Are cuvinte și expresii cu care se poate exprima orice nuanță de gând, de sentiment, de stare, pentru a formula orice ipoteză, orice concluzie, orice teoremă sau orice teorie, orice condiție, pentru a relata exact orice fapt, orice situație, orice întâmplare, orice moment, pentru a crea situații dramatice, umoristice, oficiale, pentru a descrie un tablou, un fenomen natural, ceva real sau ireal etc.

„Din gravele latinisme, din groteștile gângăveli slave, din suduirile maghiare, din grecismele peltice a ieșit o limbă de o bogăție sonică extraordinară, care explică treapta nebănuită la care s-a ridicat poezia română, vrednică de orice mare literatură.” (G. Călinescu, Compendiu, p. 20)

Merită să amintim și viziunea lui Emil Cioran, considerat cel mai mare stilist al limbii franceze: „Ca să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract”.

Am descoperit și o opinie de bun simț a autorului celebre „Sonete..”, Vasile Voiculescu: „La nici un alt neam nu se află atâta bogăție de suflet strânsă într-o mlădiere de glas, într-o tremurătură de ghiers, ca la neamul românesc”.

Limba română este cea mai plastică din câte cunosc și intuiesc. Prin frumusețea și profunzimea ei ne condamnă la izolare literară. Nu poate fi tradusă, păstrându-i nuanțele, în celelalte limbi ale pământului, decât în pierdere. Menționăm și observația lui Călinescu, ca argument, potrivit căreia „<Alexandru Lăpușneanu> ar fi o capodoperă dacă ar fi avut prestigiul unei limbi universale.” Asta este și soarta unor capodopere nuvelistice românești, să zicem „Liniște” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, „De la noi, la Kladova” de Gala Galaction, apoi „În vreme de război”, „Păcat”, „O făclie de Paște” sau „Pastramă trufanda” de Caragiale. Nuvela este specia literară în proză care a izbândit în literatura română. Tradusă în limbi de circulație, ar schimba opiniile despre literatura română, situându-ne destul de sus, dacă nu, primii.

Tot la acest capitol, doar reliefăm un fapt dovedit de lingviști și de dialectologi referitor la caracterul unitar al limbii române, în densul că diferențele dialectale sau de graiuri nu afectează decât în situații foarte mici comunicarea dinte indivizi: un vorbitor în grai bănățean se înțelege fără dificultăți cu unul de grai moldovean, pe când, în cadrul limbii franceze sau germane, lucrurile nu stau chiar la fel, fiind necesar un efort mai mare sau chiar apelarea la dicționar ori limba literară.

Tocmai din aceste specificități derivă și dificultatea de a se realiza decât cu foarte mare greutate şi stângăcie traduceri în alte limbi. A se vedea intenţiile eşuate lamentabil de a se realiza traducerea lui Creangă, Eminescu sau Caragiale în limbile de circulaţie. Pe când o traducere dintr-o altă limbă în româneşte, făcută competent, „sună dumnezeieşte”, să citez opinia unui confrate. Esenin, tradus de George Lesnea, sună eminescian, „Albatrosul”, tradus de Arghezi sună arghezian...Eminescu „nu poate fi tradus nici măcar în româneşte”, afirma Maestrul, şi nu o spunea să se afle în treabă, „Mizerabilii”, tradus de un meseriaş, parcă ar fi scris în limba română...Recent, chinezul Mo Yan, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, beneficiază de o excepțională traducere în românește („Sorgul roșu”, „Obosit de viață, obosit de moarte”), iar romanul „Zuleiha deschide ochii” al rusoaicei-tătăroaice, Gulen Yahina, parcă ar fi fost scris în românește, toate  demonstrând că traducătorii români sunt „scriitori” chiar și în limba chineză sau rusă… 

Apoi, „Dicţionarul general al literaturii române” nu-i nici pe departe complet. Scriind tetralogia „Muscelenii”, a trebuit să-mi adaptez limbajul personajelor la cele din Carpaţii de Curbură şi am descoperit și am folosit o puzderie de cuvinte (vreo 750, pe care le-am inventariat în lucrarea „Fidelitatea memoriei colective”) uzuale în partea locului, dar neincluse în dicţionare, să zicem: „mangă” (prăpastie), „buduhală”(gripă, răceală), „preduf”(dop pentru butoi), „buriu” (butoi mare pentru ţuică), „buriaş”(butoiaş), „a se preveşti”(a se intersecta), „muscuriu” (copil murdar la gură), „arzanie”, „izgojie” (copil neastâmpărat) etc.

Cert este că limba română este unitară. Au demonstrat-o mulţi alţii înaintea mea și vorbitorii înșiși. Ce înseamnă asta? În opinia mea, naţiunea gândeşte și vorbește ca o persoană. O demonstrează verbul care „a prins rădăcini în limba românească” (Mircea Vulcănescu) – „a fi” – cuvânt de aur al limbii române, căci are capacitatea formidabilă de a se combina cu el însuși. „A fi” – verb – înseamnă viaţă; „fire” – substantiv – adică viaţa îmblânzită. Prima iscusire a lui „a fi” este „este să fie”, adică o iminență la realitate. Urmează pe rând: „era să fie” (tentativă neizbutită de realitate); „ar fi” (posibilitate ce stă sub o condiție); „ar fi să fie” (posibilitate deschisă a posibilității); „de-ar fi” (contingența) – „dacă s-ar întâmpla să fie”; „de-ar fi să fie” (contingență a posibilității); „de-ar fi fost să fie” (posibilitate a contingenței posibilității). Dar când zicem „n-a fost să fie”, nu e regret, ci mângâiere.

            Zicem „ar fi să fie”, dar nu e totuna cu „fire-ar să fie”, după cum „ar fi fost să fie” nu e totuna cu „fire-ar să fi fost”. Dacă folosim particula condiționalului, sensurile se schimbă: „de-ar fi fost să fie”(modalitate obiectivă) nu e totuna cu „ar fi fost să fie” (modalitate subiectivă). Un mod verbal, prezumtivul, ne poate duce la forme foarte subtile, precum: „va fi fiind să fie”, sau „va fi fost să fie.”

Propun un exerciţiu cititorului: să mediteze şi să pună în propoziţie combinaţiile următoare pentru a descoperi ce infinitate de gânduri, stări, trăiri, sentimente, ascund: este, să fie, va fi, ar fi, să fi fost, va fi fost, ar fi fost, de-ar fi, de-ar fi fost, de va fi fost, de-ar fi fost să fie, a fost să fie, ce-ar fi să fie, de-ar fi să fie etc. Pe Caragiale îl fascinau: „o fi..., n-o fi...”(„În vreme de Război”). Exerciţiul nu se termină aici. Dacă s-ar adăuga fiecărei construcţii de mai sus şi o negaţie? Să zicem, la întâmplare - „de n-ar fi fost să fie” sau „n-a fost să fie...”, sau construcţia fascinantă (nu numai pentru mine, ci şi pentru Constantin Noica): „Ce-ar fi fost dacă ar fi fost altfel decât cum a fost?”

O observație de final. Alecsandri, la timpul lui, avea dreptate când afirma că „Românul s-a născut poet.” Observația lui ar putea fi nuanțată, după 150 de ani trecuți: „Limba română naște poeți!”

A fi – fire – ființare: flori alese din Grădina Maicii Domnului, care definesc noblețea de netăgăduit a limbii române, întărindu-l pe Dimitrie Cantemir care afirma genial: Limba română nebiruit martor ne este!

Mulțumesc Domnului că mi-a dat șansa să mă nasc în limba română!

P. S. Un fel de Testament - Avertisment ne vine de la Fănuș Neagu, fachirul metaforei: „Nu știu cât aur ni se prefiră printre degete într-un an sau într-o viață de om. Dar intuiesc și aș fi în stare să fac socoteala cât aur din istoria neamului românesc vom pierde în viitor dacă vom continua să răstignim limba română pe scânduri adormite în nămolul prostiei, ignoranței, disprețului, îngenuncherii.”

 

                                                      Titi  DAMIAN

 

„PRISPA CEA DE BRAZDE”

 

    „Vino-n codru la izvorul/ Care tremură pe prund/ Unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund/”. „Tocmai această aparentă simplitate a versului eminescian ascunde profunzimi şi frumuseţi nebănuite”, explicam eu într-o oră de Română elevilor. Cum era şi firesc, meticulos, am luat-o cu explicaţiile chiar de la verbul imperativ „vino”, subliniindu-i dorinţa arzătoare a bărbatului de a-şi întâlni iubita; am trecut la celălalt verb din versul următor, „tremură,” relevând emoţia însăşi a naturii, martoră la ritualul îndrăgostiţilor; am ajuns la ultimul dintre verbe, „ascund” subliniind dorinţa de singurătate a perechii mitice. Când a fost vorba de sintagmele „prispa cea de brazde” şi de „crengi plecate”, a trebuit să fac un ocol mai mare, spre a ajunge la figura de stil numită sinecdocă. Le traduc eu cuvântul, le explic cum este cu substituirea întregului prin parte („pars pro toto”), de fapt „prispa cea de brazde” înseamnă „casa”; în sfârşit, citesc pe chipurile adolescenţilor că izbândisem – înţeleseseră semnificaţiile mesajului poetic. Tocmai iau cartea în mână să trec la secvenţa următoare, când în mijlocul clasei, zăresc o mână ridicată, parcă atârnată de tavan. „Domn’ profesor, mă întreabă fără să observ nimic ostentativ în glasul elevului: Ce-i aceea o prispă?” Am rămas blocat. Nu m-am temut niciun moment că întrebarea ar fi putut fi pusă intempestiv, - adolescenţii mai au şi astfel de atitudini, - dar, pe moment, nu mi-am putut imagina o difiniţie de dicţionar a substantivului buclucaş. Pentru mine, prispa era prispa casei mele de la munte, locul unde mă culcam, copil fiind, împreună cu familia, în nopţile de vară ascultând, până adormeam, cântecul greierilor, al broaştelor care se chemau la împerechere şi al privighetorilor, murmurul pădurilor, lătratul câinilor în miez de noapte, cântecul cocoșilor ce ne dădeau trezirea la mijitul zorilor, iar dimineaţa aşteptam ca ciocârlia să se înalţe pe o rază de soare în Pădurea Samarului; era  locul de unde aruncam privirile peste munții din fața mea să descopăr Câmpia cea mare, netedă ca-n palmă, cum îmi explica tata ... 

Am luat întrebarea elevului în serios, dar nu găseam, pe moment, un răspuns care să mă satisfacă. Atunci mi-a venit ideea, ca să câştig timp, poate că elevul găseşte singur răspunsul: „Unde locuieşti?” „La bloc”. „Şi n-ai fost şi tu la ţară, să vezi?”. „Ba, am fost la nişte prieteni, dar n-am văzut nicio prispă, am văzut verandă, baie, bucătărie...”

Opresc explicaţiile şi, aşa cum m-am priceput eu, am schiţat pe tablă chiar casa de la Muscelul meu, în care m-am născut și în care mă făcusem mare, cu prispă, trepte, tindă, casamare, polăţica, chilerul şi toate celelalte...Și, dintr-o dată, această prispă a prins alt contur în imaginația mea, pe care urma să-l transmit mai departe. Era locul lui A FI, adică al existenței mele și al conștiinței existenței mele; locul conștiinței noastre și al conștiinței existenței noastre.

            A  FI – cuvânt de aur al limbii române, căci are capacitatea formidabilă de a se combina cu el însuși. „A fi” – verb – înseamnă viaţă; „fire” – substantiv – adică viaţa îmblânzită. Prima iscusire a lui „a fi” este „este să fie”, adică o iminență la realitate. Urmează pe rând: „era să fie” (tentativă neizbutită de realitate); „ar fi” (posibilitate ce stă sub o condiție); „ar fi să fie” (posibilitate deschisă a posibilității); „de-ar fi” (contingența – „dacă s-ar întâmpla să fie”; „de-ar fi să fie” (contingență a posibilității); „de-ar fi fost să fie” (posibilitate a contingenței posibilității). Dar când zicem „n-a fost să fie”, nu e regret, ci mângâiere.

            Zicem „ar fi să fie”, dar nu e totuna cu „fire-ar să fie”, după cum „ar fi fost să fie” nu e totuna cu „fire-ar să fi fost”. Dacă folosim particula condiționalului, sensurile se schimbă: „de-ar fi fost să fie”(modalitate obiectivă) nu e totuna cu „ar fi fost să fie” (modalitate subiectivă). Un mod verbal, prezumtivul, ne poate duce la forme foarte subtile, precum: „va fi fiind să fie”, sau „va fi fost să fie.”

Propun un exerciţiu elevilor: să mediteze şi să pună în propoziţie combinaţiile următoare pentru a descoperi ce infinitate de gânduri, stări, trăiri, sentimente, ascund: este, să fie, va fi, ar fi, să fi fost, va fi fost, ar fi fost, de-ar fi, de-ar fi fost, de va fi fost, de-ar fi fost să fie, a fost să fie, ce-ar fi să fie, de-ar fi să fie etc. Pe Caragiale îl fascinau: „o fi..., n-o fi...”(„În vreme de Război”). Exerciţiul nu se termină aici. Dacă s-ar adăuga fiecărei construcţii de mai sus şi o negaţie? Să zicem, la întâmplare - „de n-ar fi fost să fie” sau „n-a fost să fie...”, sau construcţia fascinantă (nu numai pentru mine, ci şi pentru Constantin Noica): „Ce-ar fi fost dacă ar fi fost altfel decât cum a fost?”

A fi – fire – ființare: flori alese din Grădina Maicii Domnului, ROMÂNIA, care definesc noblețea de netăgăduit a limbii române, întărindu-l pe Dimitrie Cantemir care afirma genial:

 Limba română nebiruit martor ne este!

 

Titi  DAMIAN

           

 

 

Cătălina Stroe -CENTRUL VECHI

-note biografice-

 

 

    Există, în marea familie a prozatorilor, o seminție a celor ce nu scriu despre zgomotul lumii, ci se apleacă, cu religiozitate asupra începuturilor, mai ales când distanța dintre începuturi și prezent este uluitor de mare. Paradoxal, cu cât această distanță în timp și în spațiu este mai mare, cu atât mai „dulce” și mai „vie”este amintirea. Sunt cărți al căror titlu funcționează ca un manifest, ca o declarație de intenție atât de directă, încât, ca cititor grăbit, o consideri simplificatoare. Și te mai întrebi ce mai poate spune, autoarea Cătălina STROE într-un stindard atât de programatic, CENTRUL VECHI (Editura Anca, Urziceni, 2011, 190 p.).

    Titlul, o formulă aproape oximoronică, de o intensă forță unificatoare, nu este un artificiu stilistic, ci devine cheia de boltă a întregului edificiu epic, propunându-ne o hermeneutică a penetrării într-un univers fascinant, niciodată pierdut.

    Fiecare critic literar, fie el de întâmpinare, în drumul său de a cartografia valențele literare ale textului, trimite, de multe ori lumina rară a descoperirii. Este vorba, în cazul de față, despre revelația unui univers epic, de o viziune a lumii atât de coerente și de originale.

    Am parcurs volumul pornind de la însemnările de pe coperta IV, pe care le-am descoperit și în excelentul eseu, Inimă nomadă: „Centrul Vechi era zona de elită, inima orașului care bătea într-un ritm de rutină, după programul organismelor existente în perimetru: școlile, biserica, tribunalul, rețeaua comercială, casa de cultură, atelierele meșteșugarilor, spitalul, banca, procuratura, miliția…”(p. 11) În felul acesta, autoarea mă scutește de a mai explicații nuanțate ale sintagmei „centrul vechi”, o asociere inedită între un termen unificator ce sugerează nașterea, adâncimea, continuitatea, miezul unui univers sufletesc și „vechi” care sugerează ceva ce-i perimat, trecut, trimițându-l pe cititor direct în amintire.

Cel de-al doilea element pe care autoarea îl asociază centrului vechi este BÂLCIUL:

„O dată pe an, timp de o lună, o energie nomadă invada inima orașului, schimbându-i ritmul. Inima orașului întinerea, nopțile erau invadate de lumină, magie, bucurie și iubire! Bâlciul devenea Centrul Centrului, loc magic de pelerinaj, plin de mistere și atracții. Era un fel de

„oraș al diamantelor din inima Londrei, Manhathanul New-Yorkului, Vaticanul Romei”. Prin descrieri pline de viață, scriitoarea surprinde forfota: „Spațiul bâlciului fiind relativ redus, lumea îl străbătea de obicei în același sens, trecând de mai multe ori prin fața obiectivelor de distracție, într-o procesiune asemănătoare cu acea a musulmanilor care se rotesc la Meka, în jurul pietri magice, Kaba”. Fascinația refăcută din amintiri: spirale de suflat, ciocane cu bilă, corturi cu pereți de stuf pentru pastramă și must, turtă dulce, gogoși înfuriate, străchini și oale de ceramică, papagali colorați, cocoțați pe cutia cu flașnetă, femeia șarpe, femeia sirenă, circul mare cu cupolă, zborurile la trapez, comedia cu lanțuri. După atâta descriere, autoarea cade în reflecție pe tema timpului: „Cel mai bun mijloc să faci economie de timp este să uiți de el.”(p. 14)

    CENTRUL VECHI devine o carte captivantă, cuprinzând 28 de proze, cărora eu le zic generic povestiri, fiecare cu problematica, cu izul ei. Greu de introdus într-o specie literară, pentru că absolut toate au și o importantă componentă eseistică. Fiecare dezvăluie câte o excursie în amintire a autoarei, locuitoare acum a Canadei, care trece ușor cu gândul peste „gârla” Atlanticului, dar păstrând în vârful condeiului parfumul amintirilor, fără însă de a cădea  în  noaptea  nostalgiilor  lacrimogene.  Este  o  minte  lucidă,  privind  în  urmă  nu   cu „mânie”, ci cu o oarecare orgoliu al izbânzii acesteia a migrării celei de-a șaptea spiță a neamului.

    Cea mai importantă particularitate stilistică a povestirilor sale este că, subtil, toate sunt impregnate și cu o avalanșă de informații din varii domenii (fizică, obiect pentru care are o aplecare deosebită încă din școală, informatică, contabilitate, politică, socială, culturală, istorie), și cu reflecții dezvăluind o mare experiență de viață.

    Primul eseu are un titlu oarecum derutant: Promisiunea de discreție – anul 1954. În calitate de cititor, te-ai fi așteptat să înceapă cu prima vârstă sau cu nașterea, dar, surpriză! În spatele primei propoziții se ascund niște informații care preocupă și cutremură întreaga planetă: „Acum cincizeci și cinci de ani, trăiam în Centrul Vechi, liberă ca pasărea cerului. Trăiam după mintea mea de copil și nu-mi păsa deloc de faptul că „Guvernul mondial” se întâlnea în reuniune secretă în Olanda, la hotelul Bilderberg”. Ceva mai încolo, autoarea constată: „Secretul nu consta deci în natura subiectelor dezbătute, ci se referea la deciziile luate de un număr restrâns de membri de către cei mai puternici și mai influenți oameni ai planetei”. Răspunsul îl găsește cititorul în finalul eseului printr-o glumă sinistră, specifică radio Erevan: „-În viitor, credeți că va fi război? – O, nu! Nu va fi război! Va fi doar o luptă pentru menținerea păcii, de nu va mai rămâne piatră peste piatră!”(p. 9)

    Un alt eseu interesant se cheamă Memoria senzitivă – de-a valma cu natura –, care debutează eseistic cu niște considerații științifice despre senzații și emoții, ajungând tocmai la amintiri: „Amintirile, cu aparența lor iluzorie, creează conexiune inversă în care retrăirea virtuală a emoțiilor reactivează senzorii, și în asta constă efectul benefic al amintirilor: te revigorează, te înviorează. În copilărie trăiești de-a valma cu natura, pașii pe zăpadă sunt la fel ca pașii pe nisip, în adolescență te mai oprești o fugă ca să asculți ce se întâmplă în interiorul ființei tale, în adolescență privești circular în jurul tău, pentru că ești centrul lumii. Singurul prieten îți este sufletul.”(p. 21)

În continuare, scriitoarea se concentrează pe mari evenimente nu numai din viața ei și a familiei, dar și pe aceea a țării. Primul ar fi momentul viscolului cumplit al iernii lui 1954, surprins în eseul Lupii de iarnă – sfârșit de haiducie: „O iarnă de pomină pentru mine, ultima iarnă a copilăriei mele libere, o iarnă de haiducie printre munții și văile create de celebrul viscol.” (p 23) Trăiește acum momentele crunte: „La gară, terenurile circulau pe la picioarele noastre, care eram cocoțați pe mormanele de zăpadă. Intram în curtea casei peste gard, care oricum nu se mai vedea, făceam un tur în jurul nucului imens îngropat complet în zăpadă și doar cu două-trei ramuri ieșite afară și pe urmă coboram cam șapte-opt trepte săpate de tata în zăpadă pentru ajunge la ușa casei, care noroc că se deschidea spre interior. Viscolul a început seara, cu o ninsoare obișnuită. Noaptea s-a întețit vântul și zăpada a început să curgă din cer. Dimineața geamurile erau deja acoperite și ningea întruna. Tata a ieșit cu  lopata ca să elibereze puțin intrarea. A nins așa trei zile. urgența la deszăpezire a fost pentru coșul casei, ca să circule fumul din sobă.”(p. 25)

    Următoarele eseuri sunt un periplu prin celelalte anotimpuri. Primăvară („Au înflorit caișii. păreau acoperiți de ninsoare”), prin vară, cu sloganul „să ne cunoaștem țara, cu tata, Ion Tudorache, profesor de istorie” (excursii la Cluj, la Mărășești, la mare, în Bulgaria), prin toamnă, cu melancolia mirosului de gogonele.

    În eseul Vorbe de taină – secretele generalilor - face cunoscute dezvăluirile unui prieten al familiei, generalul Neagu Andrei, despre familia prezidențială și despre beizadeaua Nicu Ceaușescu. Acesta „făcea orgii în tot felul de locașuri publice, când se suia pe mese și viola chelnerițe în văzul tuturor.”(p. 41), dar și despre soțul ei Virgil, condamnat pe nedrept în urma unui joc de culise pentru funcția de director, ulterior decedat.

Un alt foarte lung și foarte documentat eseu se intitulează Școala cu Vultur –flashuri

- vizează viața de elevă în Urziceni. Desigur, prima referire o face la uniforma școlară pe care a fost nevoită să o poarte în clasele primare, elementare și liceale, desigur fiecare treaptă având micile lor istorioare, fie că este vorba despre „Școala cu vultur”, despre ciudățeniile profesorul de muzică, compozitor și când mergea pe stradă, despre practicele în agricultură ale elevilor liceeni, despre profesoara de fizică și „preferatul” acesteia, Șerban Ion, care a ajuns inginer silvicol. Un prilej minunat pentru autoare să facă un tur în jurul celor mai elegante dansuri, valsul și tangoul, îl reprezintă banchetul absolvenților: „Fără uniforme, ne priveam cu uimire, ca și cum am fi venit de pe altă planetă.”(p. 59)  Ajunge la concluzia că „dansul în pereche este un preludiu pentru sincronizarea într-o viață de cuplu. Perechile, minuscule spirale rotative, spini planetară, care se rotesc în jurul axei lor, se aliniază într-o mișcare circulară mai mare. Sala de bal devine o galaxie în mișcare, o spirală ascendentă, în care se produce zborul, levitația, plutirea dansatorilor.”(p. 63)

    Este momentul și pentru o incursiune în timp, în viața de familie, desigur cea acaparată de copil, Eduard, a cărui ascendență este urmărită minuțios, mândră fiind de momentul de vârf la care a ajuns: „Eduard are peste 40 de ani și are brevet de pilot. Câteodată închiriază câte un avion cu care scurtează drumul dintre serviciu – în California - și locuința personală, în Arizona. Nu s-a a schimbat mult, în sensul că și acum aleargă de colo până colo, dar prin întreaga lume, cu treburi. Arată ca un adevărat american, foarte înalt, foarte solid, cu ochii albaștri și părul grizonat. Doar zâmbetul este ca al băiețelului de altădată.”(p 93) Ascensiune fiului este pentru scriitoare un punct de plecare pentru o fascinantă incursiune în cultura și în dinastia Iranului, a șahinșahului Mohamed Reza Pahlavi Ariamehr (împărăteasă, diadema, obiceiuri de la curte, multe asemănătoare cu ale românilor, fizionomia locuitorilor, („oameni frumoși, înalți, cu un pronunțat aspect european”) decăderea, relațiile cu Azerbaidjanul și Pakistanul etc.

    Capitol cu informații inedite este Inundațiile…din rațiuni de stat, în care de-abia acum aflăm că Urzicenii nu ar fi fost inundat dacă nu se dădea drumul stăvilarului de pe râul Prahova, din rațiuni de stat , ca să se salveze o unitate importantă strategică. Un tablou cutremurător am inundațiilor de pe 3 iulie 1975: „Părinții mei au avut la dispoziție doar câteva minute ca să se refugieze în casa nouă a vecinilor. Au intrat în casă cu un val de apă care i-a ajuns din urmă. Pe bătrână au urcat-o pe masă și a rămas jumătate în apă până în zori. În podul casei au ajuns mama. Bătrâna și tata i-au plasat copii, unul câte unul: Edi tocmai împlinise 7 ani, Aura avea un an și nouă luni, iar Ina era în vârstă de 10 luni. În locuința părăsită, apa ajuns până la nivelul se sus al ferestrelor și mobilele se loveau de pereți. Se făcuse deja noapte. Sirenele sunau continuu! Câinii urlau! Tata s-a urcat pe o masă adusă de ape și de acolo striga după ajutor, fiind în apă până la brâu. Gardurile caselor nu se mai vedeau.”(p. 104) „Mulțumesc lui Dumnezeu că ai mei au rămas în viață! Credința în Dumnezeu este ca un colind. Bați la ușă. ceri și ți se va da. Trebuie doar să pleci la colindat, să ai încredere, să te rogi și să îți deschizi traista sufletului”.(p. 112)

    Inginera Cătălina Stroe lucra în București, la Institutul de Proiectări pentru Automatizări, în Colectivul de Cercetări Economice când s-a întâmplat cutremurul catastrofal. Povestește cum a plecat de la lucru, spre seară. A vrut să intre la cofetăria Casata, dar, din senin, a apucat-o o înfiorătoare durere de cap, lucru foarte neobișnuit pentru ea, fapt ce a determinat-o să renunțe. Peste o oră și ceva Cofetăria Casata era una cu pământul, dărâmată în timpul cutremurului. Cum a perceput cutremurul din 4 martie 1977? „Era puțin trecut de nouă seara. Nu după mult timp am simțit o smucitură pe verticală care a zguduit tot patul. Apoi au început ușoare clătinări laterale are deveneau din ce în ce mai ample. Televizorul plecase deja din loc. Apoi am auzit în clar cum scrâșneau barele de fier din structura betonului, mai ales pe la colțurile camerei. Așteptam cu convingerea clară că blocul se va prăbuși, că nu mai scap de acolo. Cum nimic nu se oprea din mișcare, m-am ridicat și am plecat spre ieșire, lucru absolut contraindicat. Era o singură scară, era întuneric și lumea cobora țipând de frică. Până am coborât cele cinci etaje, cutremurul nu a dat semne să se oprească. Afară, lumea stătea grupată în fața blocului. Luna era imensă, roșiatică și foarte apropiată de pământ. Frigul era neobișnuit și pământul parcă mugea. Era un zgomot surd pe care parcă îl aud și acum.”(p. 120) Ajunsă la Urziceni, a doua zi, cu o mașină de ocazie, a aflat că toți ai ei sunt bine. După o săptămână a părăsit Bucureștii, angajată fiind la Cooperativa Meșteșugărească. Bucurie: „Eram din nou acasă!” După doi ani a fost reangajată la Fabrica de Ferite Urziceni, la Oficiul de Calcul.

    Numai că la Ferite dă peste un alt cataclism care a zdruncinat din temelii structura morală a fabricii: Revoluția. Conform propriei viziuni, a avut multiple aspecte: una s-a întâmplat la televizor, una pe teren și alta, invizibilă, în mintea oamenilor. Revoluția refulărilor și a refulaților a fost de fapt cel mai veridic spectacol. „Toți voiau să obțină ceea ce și-ar fi dorit și nu au putut, crezând că revoluția îi va egaliza pe toți. În fabrică erau niște tensiuni nejustificate. Se formau grupări de interese prin venele cărora începea să curgă un sânge nou, impregnat cu politică.”(p. 143) Lucrurile pentru Cătălina și soțul ei, Victor Stroe, au luat o altă întorsătură. Și-au făcut o firmă privată, INFO-POWER, de informatică, fără prea mare viitor…

    Ultimele capitole sunt dedicate avatarurilor obținerii vizelor de plecare în Occident, cu tot hățișul lor, pentru Austria, Germania, Franța, Canada. O plecare care echivala cu o evadare, avându-se în vedere că totul se făcea în spatele unor perdele, pe relații și mulți bani. Capitolul se încheie cu o excelentă analiză politică, la zi, pentru a da viață învățămintelor istoriei. Ieșirea din Franța spre Canada: „Mă simțeam ieșită din tunelul timpului!”

Finalul: „Părinții mei nu mai aveau lacrimi după atâtea despărțiri. Din 1988 până în 1995, în șapte ani asistaseră la plecarea nepotului preferat Edi, a fiicei celei mici cu soțul, al celui de-al doilea nepoțel Abi, a ginerelui Victor și a fiicei celei mari cu nepoatele adorate, Aura și Ina. Mama plângea pe la icoane: <Doamne, ce se întâmplă în țara asta?>”

    Ultima propoziție a cărții este cutremurătoare: „Fiecare casă din Centrul Vechi are un reprezentant pe aleile Cimitirului Vechi și în lumea celestă!”

    Sunt momente, din ce în ce mai rare, în tumultul editorial contemporan, când pe masa mea de lucru ajunge câte o carte, care nu strigă care nu se impune prin ceva anume și nici nu epatează. O carte care se așază cuminte, aproape timid și te lasă să o descoperi în ritmul ei, cu o generozitate care te dezarmează. Simți acea complicitate între tine și text. Te captivează, te întoarce înapoi, dar te și trimite în prezent. Cartea CENTRUL VECHI a urziceneano- canadiencei Cătălina STROE, un eveniment literar autentic.

Titi Damian

TITI DAMIAN - Sărbătoritul zilei de 5 august 2025 - Cărturarul din Muscelu-Cărămănești intrat în rândul octogenarilor.

          Membru în UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA - profesor, romancier, critic și istoric literar, publicist, eseist - om de cultură de înaltă ținută morală și socială, a fost sărbătorit de prieteni, ca într-o familie a scriitorilor și publiciștilor din toate colțurile județului Buzău, dar și din Ialomița. Aproape 100 de persoane, elevi, studenți, tineri și mai puțin tineri, cu ocupații în toate domeniile, dar cu preocupări deosebite în domeniul literaturii române, au făcut ca sala din Vila Albatros de la Centrul Cultural și Educațional „Alexandru Marghiloman” Buzău să fie neîncăpătoare. Și cum se putea altfel la o conferință despre „Noblețea limbii române” susținută de octogenarul Titi DAMIAN? A fost un bun prilej de a-l surprinde pe sărbătorit prin publicarea unui volum în care aproape 30 de scriitori au contribuit, publicând cuvinte de suflet dedicate sărbătoritului. Volumul care a fost lansat cu această ocazie, ca dar de suflet pentru sărbătorit, are și câteva pagini cu fotografii color, reprezentative, în care se regăsesc, alături de scriitorul Titi Damian, toți cei care au publicat în volum și alți prieteni ai scriitorului, mulți dintre ei fiind prezenți la festivitate pentru a-i adresa cuvenitele urări și a-i cânta „Mulți ani trăiască!” adunați în jurul tortului aniversar.

A fost o zi cu o încărcătură emoțională, energetică și informațională de înaltă ținută.

Mulțumim domnule Titi DAMIAN că ne-ați oferit șansa de a vă fi alături la această mare sărbătoare!

Cu recunoștință și bucurie în suflet vă urăm, încă o dată „LA MULȚI ANI!”

Mulțumim tuturor celor care s-au implicat și au participat la un eveniment de excepție, care a avut menirea de a ne onora scriitorii, cu omenie și dragoste, cât încă sunt cu noi!

 

A consemnat,

Elena Căpățînă

Ziua Bibliotecarului din România - Ziua Internațională a cărții și a drepturilor de autor

 

Potrivit UNESCO, din 1995, în toate statele membre ONU, pe data de 23 aprilie a fiecărui an, o zi, se sărbărorește lectura, cartea, editarea și tipărirea ei, dar și protejarea  drepturilor de autor ale acelora care scriu texte literare, muzicale și orice alte tipuri de creații originale.

Din 14 aprilie 2005, Guvernul  României  a hotărât ca ziua de 23 aprilie să fie declarată „Ziua Bibliotecarului din România”. Astfel că în România, în ziua de 23 aprilie se sărbătorește și ”Ziua Bibliotecarului” concomitent cu „Ziua Internațională a cărții și a drepturilor de autor„.

23 aprilie, Sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe – purtătorul de biruinţă, s-a marcat după revoluţia românească din decembrie 1989, în plan mirean, ca fiind ziua uneia dintre cele mai ”neînsemnate” categorii de slujitori ai culturii: bibliotecarii.

Dacă azi, necunoscătorii consideră  bibliotecarul  ca fiind un insignifiant funcţionar public, nu acelaşi statut l-a avut acesta de-a lungul istoriei…

În Antichitate a fi bibliotecar era sinonim cu prestarea unui serviciu cultural de mare respectabilitate şi responsabilitate. Bibliotecarul era un om învăţat, cu o cultură solidă, un luminat al epocii: poet, filosof, savant.

În Evul Mediu, bibliotecar era călugărul, care pe lângă cultură, avea abilităţi caligrafice, contabiliceşti şi organizatorice. El ţinea evidenţa cărţilor, supraveghea lectura şi copia cărţi sau texte sub o formă standardizată.

Epoca istorică Modernă aduce o schimbare în statutul bibliotecarului. Acesta nu mai are obligativitatea apartenenţei la biserică, pentru această profesie fiind acceptaţi, condiţionat, oamenii de litere.

Ce înseamnă astăzi să fii slujbașul cărții?

Conform lui Melvil Dewey, bibliotecarul a trecut de la poziţia de „şoarece de bibliotecă” la cea de „educator în sensul cel mai nobil al termenului”. Factor de educaţie complementară, non – formală, acesta ar fi rostul angajatului  din biblioteca publică contemporană.

Ce se așteaptă să întâlnești azi în bibliotecă?

Probabil ceea ce nu găsești în afara ei. Slujbași liniștiți, cu timp, cu stare pentru capriciile lecturale (și nu numai!) ale cititorilor / utilizatorilor, cu deschidere spre cerințele exprimate de ei, funcționari pregătiți profesional pentru orice tip de exigență.

Biblioteca este, ar trebui să fie, un spațiu prietenos, viu, ofertant cultural, un spațiu cald, calm și liniștit, în care cititorul / utilizatorul arădean al seviciilor ”Casei cărților” să se relaxeze, să se reîncarce energetic și informațional, în care să revină cu drag.

Această zi este cu atât mai importantă, cu cât ”De ziua bibliotecarului” sărbătorim și naşterea / moartea lui William Shakespeare (acesta s-a născut pe 23 aprilie 1564 şi a murit pe 23 aprilie 1616), a lui Vladimir Nabokov (n. 23 aprilie 1899), Manuel Mejía Vallejo (n. 23 aprilie 1923), dar şi ziua în care a murit Miguel de Cervantes (a murit pe 22 aprilie, dar a fost înmormântat pe 23 aprilie.

De ziua lor, dorim tuturor colegilor bibliotecari multe satisfacții profesionale, împliniri într-o tot mai complexă, nobilă  și grea profesie, aparent deosebit de accesibilă.

La mulți ani, bibliotecilor și bibliotecarilor, la mulți ani  tuturor purtătorilor numelui Sf. Mare Mucenic Gheorghe!

 

Amintirile unui LOC DE PARCARE - experiment literar-

 

Dacă ai imaginație și talent literar, poți să scrii orice, despre orice.

   Oricine și orice poate avea amintiri!

   O persoană, o veveriță, o casă, un tablou, ceva care se mișcă sau ceva imobil, începe să existe sau poți dovedi că există – așa cum se spune în fizică și în filozofie – atunci când le observi, „le descoperi”.

   Trăim într-un spațiu plin de vibrații și în funcție de rezonanța pe care o avem cu acestea spunem că „îmi place” sau „nu îmi place” ceva.

   Simțurile noastre ne ajută în acest demers ( văz, auz, gust, miros, pipăit, etc).

   Dorința de a partaja experimentele trăite nu aparține tuturor. Unii oameni au plăcerea să comunice și altora și scriu cronici despre spectacole, cărți citite, excursii, restaurante vizitate, etc.

  Uneori poți să te amuzi și să „fabulezi”, adică să atribui calități umane ( ca de exemplu capacitatea de a avea „amintiri”)unor lucruri sau locuri așa zis „neînsuflețite”.

   Fabula este de fapt genul literar în care animalelor li se atribuie însușiri umane.

   Deci, eu am ales ca personaj, un loc de parcare!

   Spațiul de staționare are mai multe locuri de parcare și a apărut, ca zonă auxiliară obligatorie amenajată lângă construcții care deservesc populația, de regulă din mediul urban, care se deplasează cu mijloace motorizate individuale.

   Locul de parcare este un spațiu imobil restrâns, dar foarte solicitat, datorită faptului că deservește și ajută la funcționarea accesului în centrele animate: comerciale, locuri de muncă, spitale, spații de cultură, aeroporturi, etc. Ele pot avea un regim de rezervare gratuită sau cu plată. Cele mai multe sunt cu acces liber, funcție de noroc.

   Locul de parcare este UN SPAȚIU delimitat fizic, în care se staționează în condiții limitate de TIMP.

   Mai precis, pe LOCUL DE PARCARE, SPAȚIUL este fix și TIMPUL este mobil, astfel că LOCUL DE PARCARE poate să înregistreze informații despre toate tipurile de automobile ( inclusiv pasagerii lor) care s-au perindat cronologic ( ore, zile, ani) în SPAȚIUL său, deci poate avea amintiri.

   În cartierul meu, lângă o Bancă nou înființată, a apărut și un spațiu de staționare cu câteva locuri de parcare, pentru că la o Bancă nu stai mult, nu spui povești: intri și ieși repede!

   Într-o dimineață însorită, așteptam în mașină, în parcare, pe soțul meu care intrase la Bancă să plătească o factură.

   De plictiseală, mi-am fixat privirea spre locul de parcare de vis-a-vis și am început să observ ce se întâmpla acolo.

   A parcat o bătrânică care, adusă de spate, se mișca foarte repede spre intrare în Bancă. S-a întors în scurt timp, cu un aer la fel de grăbit și a plecat. Imediat a sosit o altă mașină, condusă de un tânăr de culoare, în ținută sport, care a staționat foarte puțin.Probabil că tânărul a accesat un ghișeu automat aflat în holul Băncii.

    După el, a ocupat locul de parcare, o familie tânără. Doamna a rămas cu fetița în mașină, iar domnul, cu un aer grăbit, a intrat la Bancă. Și el s-a întors foarte repede și au plecat.

   Începuse să îmi placă acest du-te vino și mi-a trecut prin minte un gând : ce ar fi dacă, acest loc de parcare ar nota amintirile despre toți cei care îl vizitează?

   Dar, uite că a sosit soțul meu și am părăsit locul de parcare, zâmbind!

  19 ianuarie 2024

 CĂTĂLINA STROE

 

Biblioteca Municipală Constantin Ţoiu din Urziceni a aniversat 100 de ani de la naşterea patronului său spiritual

 

      În anul  care tocmai  s-a încheiat, am sărbătorit  Centenarul nașterii scriitorului, eseistului și omului de cultură Constantin Ţoiu.  Pentru mine şi colegele mele, a fost un prilej în plus de a-l readuce în atenţia publicului larg  pe marele scriitor, dar mai ales de a-l face cunoscut, în rândul elevilor din municipiul nostru, prin organizarea mai multor evenimente.

      Primul şi cel mai important pas a fost tehnoredactarea textelor scrise de Constantin Ţoiu despre  Urziceni, în vederea editării cărţii Amintiri dintr-un veac. Această cărticică a avut  menirea să bucure cititorul cu savuroasele întâmplări petrecute în municipiul nostru, pe vremea când era doar un ,,târg prăfos’’, dar să îl şi informeze cu privire la vizitele pe care marele prozator le-a făcut în urbea sa natală, povestite de diverse persoane care au intrat în contact cu domnia sa, împletite cu părerile acestora despre personalitatea scriitorului.

     Chiar dacă cunoşteam textele, redactându-le, au prins un alt contur şi m-am simţit mai apropiată de Constantin Ţoiu, simţind o nostalgie şi o duioşie greu de descris în cuvinte, un sentiment unic iscat din bucuria de a mă fi născut şi de a fi copilărit în aceleaşi locuri cu marele prozator, 45 de ani mai târziu.

     Am putut vedea târgul Urzicenilor din vremea copilăriei şi adolescenţei lui Tică (cum îi spuneau apropiaţii ), ,,un târg aproape faulknerian’’, în care trăiau laolaltă, alături de majoritarii români, greci, evrei, armeni, sârbi, bulgari, în înţelegere şi armonie, determinate mai ales de ,,onestitatea îndeletnicirilor lor’’.  Membrii comunității de romi  erau trataţi cu același respect aici, ei fiind vestiţi lăutari care erau nelipsiţi de la evenimente vesele ori triste, sau pricepuţi fierari.

     Am mers ,,la pas’’ prin amintirile prozatorului, am trecut pe lângă fierăria La Spiridon, pe lângă bodega La Ionel şchiopul, pe lângă binecunoscutul Monument al eroilor şi am simţit aroma care venea de la cafeneaua lui nea Luca. Am văzut, de asemenea, Renaultul rablagit al lui nea Toma cu care făcea curse Urziceni-Bucureşti şi invers, drum parcurs în 5-6 ore, din cauza  repetatelor pene de cauciuc sau de motor.

     L-am cunoscut pe domnul Tomescu, proprietarul  primului cinematograf din Urziceni, care avea o înfăţişare înfricoşătoare, fiind veşnic plin de ulei pentru că repara  maşinăria de proiecţie şi din această cauză un film putea dura  zece ore.

     Am văzut-o pe diafana Coca Rădulescu, ,,frumoasă şi imaterială’’, aşteptându-l cu privirea visătoare în poarta casei sale pe marele poet Lucian Blaga, venit special pentru ea în urbea modestă, atras de aerul ei melancolic, nelumesc…

     L-am văzut pe Tică, viitor student la Facultatea de Litere și Filosofie,  alături de  Lică, cel mai bun prieten al său, viitor student la Medicină, stând într-o zi de vacanţă, pe care ei au simţit-o ca fiind ultima, înainte de ,,intrarea lor în lume’’ şi luându-şi adio de la bucuriile lor de băieţi liberi şi fără griji. L-am cunoscut pe prizonierul rus Vasea, care întrebat fiind cum găseşte el ţara noastră a răspuns: ,,Niet Kultur’’, arătând prin aceste două cuvinte cât de importantă este educaţia şi cultura pentru o naţiune…

     Dar  ceea ce mi-a stârnit cel mai mult sentimentul de mândrie că aparţin acestor locuri a fost faptul că, atunci când a  trebuit să povestească o zi din viaţa lui (29 aprilie) pentru revista ,,Lettre internationale’’, scriitorul  a revenit acasă pentru a-şi găsi inspiraţia. Şi sub pretextul că se gândeşte la discursul pe care îl va ţine când îi va fi înmânat titlul de Cetăţean de Onoare , a trecut în revistă toate lucrurile minunate pe care i le-a dat urbea lui natală, sfârşind cu o întâmplare hilară, în care un soldat din trupele sovietice îl întrebase pe primarul de atunci : ,,Kuda Berlin?’’, adică ,,Unde e Berlinul?’’,  iar acesta  i-a  arătat cu brațul întins spre satul Bărbulești, făcând astfel o ,,glorioasă confuzie’’…

     Am putut simţi mândria scriitorului că este fiu al Bărăganului, al acestei câmpii atât de rodnice că, aşa cum spune în câteva din scrierile sale, atunci când ploua aici, se dădeau peste cap toate bursele din Europa şi că în nămolul pomenit de Ion Ghica în Scrisorile sale, dacă înfigeai un băţ, peste puţin timp, rodea…

     Un alt gen de activităţi au fost prezentările făcute din biografia marelui prozator şi lecturarea din textele sale, elevilor care au venit în vizite organizate la biblioteca noastră.

     Vorbindu-le elevilor despre viaţa şi opera lui ConstantinŢoiu, am încercat să le insuflăm dragostea pentru meleagurile natale, să îi inspirăm în a-şi crea modele demne de urmat în viaţă, şi să-i facem să realizeze cât de important este să scrii despre spaţiul în care trăieşti, cât de valoroase documente de suflet pot deveni  aceste scrieri pentru generaţiile viitoare.

    Elevii care ne-au vizitat în această perioadă au putut vedea fotografii, manuscrise şi acte care fac parte din Fondul documentar național Constantin Ţoiu, deţinut de Biblioteca noastră,  care-i  poartă numele  din anul 2005.

    Aceştia au apreciat foarte mult cartea poştală trimisă de copilul  Ticu părinţilor, de la şcoala gimnazială din Miercurea Ciuc,  şi au fost impresionaţi de  manuscrisele viitoarelor romane  care, chiar dacă au fost dactilografiate, pe marginea foilor aveau însemnări cu scrisul de mână al autorului.

   O altă activitate a constat în  publicarea textelor şi fotografiilor  marelui romancier  pe pagina noastră de facebook şi pe blog, care au fost foarte bine primite de public.

   Un alt mod de a sărbători Centenarul a fost  organizarea de expoziţii permanente  de fotografie şi carte atât  la sediul  bibliotecii cât şi la unităţile de învăţământ din localitate. Mulţumim pentru promptitudine şi implicare doamnelor bibliotecare ale şcolilor şi liceelor cu care am colaborat.

    Fotografiile  care fac parte din Fondul documentar, îl înfăţişează pe Constantin Ţoiu în diferite ipostaze: împreună  cu prietenii, cu familia, portrete, în călătorii, la Uniunea Scriitorilor, cu colegi de breaslă, în apartamentul său din bulevardul Elisabeta, înconjurat de cărţi, la masa de scris, etc… Toate aceste fotografii, în format A 5,  au putut fi admirate de cetăţenii din Urziceni, în  expoziția deschisă în foaierul Centrului Cultural, începând cu luna iulie.

     Activitatea  de comemorare propriu - zisă a avut loc în data de 19 iulie, ziua în care  scriitorul și omul de cultură Constantin Țoiu ar fi împlinit 100 de ani.

     Au fost invitaţi domnul Radu Voinescu, preşedinte al Filialei Bucureşti - Critică, Eseistică şi Istorie Literară a Uniunii Scriitorilor din România, scriitorul  Corneliu Vasile şi profesorul Titi Damian, care au vorbit despre opera domnului Ţoiu. Astfel, cei prezenţi au putut afla  că a fost un scriitor cu o personalitate distinctă, cu un spirit polemic redutabil, un prozator cu un stil original, lansat târziu, cu cel puţin un roman de mare clasă – Galeria cu viță sălbatică, apărut în 1976 - apreciat atât de public, dar şi de criticii literari. Talentul scriitorului în elaborarea  discursului este relevant, personajele vorbesc în mod natural, folosind o limbă română de mare frumuseţe, puritate şi nobleţe. A fost de asemenea subliniat curajul prozatorului de a trata subiecte care ar fi putut să aibă grave urmări pentru domnia sa, fiind  scrise în perioada comunistă.

    La finalul întâlnirii am ascultat cu interes intervenţia domnului profesor Ion Văduva, care de asemenea a avut cuvinte de apreciere la adresa marelui scriitor urzicenean.

    Nu pot să închei fără să redau unul dintre cele mai sugestive texte din care reiese legătura de suflet a prozatorului cu târguşorul prăfuit din Bărăgan, rostit la o întâlnire cu scriitorii ialomiţeni, în 1993:

   ,,Oricâte locuri ai vedea, cel mai important şi emoţionant loc – dacă ai ceva de spus - rămâne cel pe care ai văzut oamenii prima dată. Pentru mine, la 10, 12,14 ani, Urziceniul era centrul lumii.’’

    Aşadar, de aici, din centrul lumii copilului şi adolescentului Constantin Ţoiu, prin toate aceste activităţi, am încercat să-i aducem Marelui nostru concetățean un sincer şi binemeritat omagiu.

                                                               Bibliotecar, Carmen Neacșu