CALENDAR LITERAR - 169 DE ANI DE LA NAȘTEREA LUI ION LUCA CARAGIALE

 

Motto:„…nimic nu-i arde pe ticăloşi mai mult decât râsul” – Ion Luca Caragiale

Pe 30 ianuarie, se împlinesc 169 de ani de la naşterea lui Ion Luca Caragiale, nuvelist, pamfletar, poet, sufleur, revizor şcolar, copist, corector, registrator, director de teatru, comentator politic și ziarist, cel mai important dramaturg român, unul dintre cei mai importanți scriitori români, unul dintre clasicii literaturii române alături de Mihai Eminescu şi Ion Creangă -, membru post-mortem al Academiei Române. El este considerat întemeietorul teatrului comic din România și unul dintre principalii fondatori ai teatrului național.

În scrierile sale, fie că vorbim de piese de teatru, schiţe sau farse, Caragiale a manifestat un excepţional apetit pentru satiră, asupra lumii pitoreşti a Capitalei şi provinciei de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

Caragiale a fost, pe lângă toate acestea, omul cu o cultură enciclopedică impresionantă…

Ion Luca Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852, în localitatea Haimanale, de lângă Ploieşti – astăzi I.L. Caragiale, judeţul Dâmboviţa – , fiind fiul lui Luca Caragiale şi al Ecaterinei. Data oficială a naşterii, trecută în certificatul său de botez, descoperit la Arhivele Naţionale, este 1 februarie 1852 (13 februarie, pe stil nou), el fiind botezat pe 7 februarie.

În anii 1859 și 1860, face clasa primară sub îndrumarea părintelui Marinache, la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar în perioada 1860 – 1864, urmează clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu.

Între anii 1864 – 1867, a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la București.

A început să scrie poezii şi a fost fascinat de performanțele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă – la București sau ambulantă.

Între anii 1868 şi 1870, a urmat, în cadrul Conservatorului de Artă Dramatică din Bucureşti, Clasa de mimică şi declamaţie altui unchi al său, Costache Caragiali.

În anul 1870, s-a mutat cu familia la București şi a întrerupt studiile.

A fost, pe rând, copist la tribunal (1870), sufleur la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly (1871) – perioadă în care îl va cunoaşte pe Mihai Eminescu, pe care îl va preţui din prima clipă şi despre care va scrie, mai târziu, materiale clocotind de indignare împotriva celor vinovaţi de nefericirea lui – , apoi, a debutat în gazetărie, la vârsta de 21 de ani (1873), în revista „Ghimpele”, unde a fost redactor, între anii 1873-1875, scriind versuri și proză, şi la ziarul „Telegraful” din București, cu rubrica de anecdote intitulată „Curiozități”.

În perioada mai – iunie 1877, a editat revista de umor în format de buzunar „Claponul”, iar în anii 1877-1878, a frecventat şedinţele cenaclului „Junimea”, în revista căruia, „Convorbiri literare”, îşi va publica principalele piese de teatru.

În anul 1878 a editat un „Calendar al Claponului”, între anii 1878 – 1881, a fost redactor la ziarul „Timpul” – unde va fi coleg de redacţie cu Eminescu şi Slavici -, apoi a fost revizor şcolar, funcţionar de stat.

În anul 1880, scrie farsa într-un act „Conul Leonida faţă cu Reacţiunea”, în 1884 îi apare comedia în patru acte „O scrisoare pierdută” – premiera având loc în acelaşi an, pe scena Teatrului Naţional Bucureşti, cu Constantin Nottara (Tipătescu) şi Aristiţa Romanescu (Zoe) – , iar un an mai târziu publică comedia în trei acte „D-ale carnavalului”.

La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcționară la Regie, cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile.

La 7 ianuarie 1889, Caragiale s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly, o căsătorie din care se vor naşte două fete – Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), moarte de timpuriu din cauza tusei convulsive, respectiv a difteriei, la 15 iunie respectiv 24 martie 1891 – şi un fiu, Luca Ion, născut la 3 iulie 1893.

În anul 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul „În Nirvana”, în care scria:

„Acest Eminescu a suferit de multe ori, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările. Generaţii întregi or să suie cu pompa dealul care duce la Şerban Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi, poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a intors în Nirvana – aşa de frumos cântată, atât de mult dorită – pentru dânsul prea târziu, prea devreme petru noi”.

În anii 1888-1889, a fost director general al teatrelor, îar în 1890 îi apare volumul „Teatru”, cu o prefaţă de Titu Maiorescu.

În anul 1890, a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe şi publică drama „Năpasta”, iar în anul 1892, îşi mafestă intenţia de a se exila, la Sibiu sau la Brașov.

Caragiale a fost atras şi de contactul cu publicul, arătând o predilecție deosebită pentru participarea la conferințe și șezători literare, frecvente în epoca sa. Astfel, în 1892, Caragiale a început să conferenţieze, prima întânire de acest fel cu publicul fiind conferința „Gaște și gâște” susţinută la Ateneul Român, prin care a provocat iritarea societății „Junimea” și a lui Titu Maiorescu.

La 24 februarie 1893, are o încercare de a se muta la Cluj, unde a fost găzduit de protopopul Elie Dăianu, iar la 9 mai 1893, a ținut o conferință la clubul muncitorilor despre „Prostie și inteligență”, făcând aluzii la Maiorescu.

În noiembrie 1893, pleacă pentru scurtă vreme la Berlin – unde se va afla, mai apoi în mai multe rânduri – , în anii 1893 şi 1901 a editat ziarul „Moftul român”, iar în anul 1901, revista „Vatra”.

În primăvara anului 1905, la 14 martie, s-a stabilit definitiv la Berlin, autoexilându-se, împreună cu familia, în urma decepţiilor din plan social şi cultural. Era afectat de atitudinea academicienilor care îi refuzaseră, în două rânduri, premierea operei (Hasdeu şi apoi D.A. Sturdza), precum şi de „conspiraţia Caion” (după numele unui ziarist care susţinuse că „Năpasta” era o dramă plagiată, însă Caragiale a câștigat procesul, cu sprijinul avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea).

La 15 martie 1896, Caragiale a prezentat, la Buzău, conferinţa „Prostie”, „în fața unei colosale adunări”, iar din anul 1898, a a susţinut, la Ateneu, cu verva-i recunoscută, unele dintre „Momentele” sale, încredințate publicului mai ales în cotidianul Universul (27 septembrie 1899).

Din exil, va urmări cu interes mişcarea literară din ţară, însă, curând, se va distanţa de cercurile politice şi culturale din România.

A continuat să scrie, pentru presă, articole pe teme sociale sau politice, remarcabil fiind articolul-pamflet „Din primăvară până-n toamnă”, publicat în anul 1907, în revista germană „Die Zeit”.

În anul 1911, participă, la Blaj, la serbările ASTRA, iar la începutul anului 1912, Societatea Scriitorilor Români, prin Emil Gârleanu, a dorit să îl sărbătorească pe Caragiale la împlinirea vârstei de 60 de ani, iar Teatrul Naţional, precum şi Principesa Maria au organizat un festival de comedie în cinstea sa. Scriitorul a refuzat, însă, elegant, să participe la aceste „festivisme”.

În luna martie a aceluiaşi an, a respins, cu aceeaşi eleganţă, ideea unei subscripţii publice care urma să se finalizeze printr-o recompensă materială, cu toate că era măcinat de neliniştea unui viitor financiar incert.

De-a lungul vieţii, a colaborat cu numeroase publicaţii ale vremii cu cronici dramatice, schiţe, traduceri: „Albina Carpaţilor”, „Convorbiri literare”, „Epoca”, „Literatura şi arta română”, „Noua revistă română”, „Românul”, „Telegraful”, „Tribuna”, „Universul literar” şi „Viaţa nouă”.

Caragiale este şi creator al schiţei în literatura română, a scris „Domnul Goe”, „Vizită”, „Bubico”, „Tren de plăcere”, „Petiţiune”, „Căldură mare”, „Un pedagog de şcoală nouă” şi altele.

Caragiale a fost şi un remarcabil nuvelist, cultivând proza de observaţie psihologică, naturalistă şi fantastică. De asemenea, el a tradus din Mark Twain, Charles Baudelaire, Edgar Allan Poe ş.a., iar opera sa a fost, la rândul ei, tradusă în numeroase limbi.

Puţini ştiu, însă, că I.L. Caragiale a fost şi proprietar de berării, cea mai cunoscută dintre acestea fiind berăria Gambrinus, deschisă inițial pe Calea Victoriei, în anul 1901, şi multată, ulterior, la parterul Hotelului Cișmigiu. Aici veneau ziariști, scriitori, politicieni și artiști. Caragiale a mai deţinut o berărie, „Mihalcea și Caragiale”, pe strada Gabroveni, și o alta la Buzău.

Ion Luca Caragiale a murit la Berlin, în locuinţa sa din cartierul Schöneberg, la 9/22 iunie 1912, la vârsta de 60 de ani, în urma unui atac de cord.

Corpul neînsufleţit a fost îmbălsămat şi expus în capela din Erster Schöneberg Friedhof, până pe 27 iunie, când rămăşiţele pământeşti au fost coborâte în cavoul capelei cimitirului.

În toamna anului 1912, din iniţiativa ministrului de interne Take Ionescu şi a lui Alexandru Davilla, prietenul scriitorului şi, la acel moment, director al Teatrului Naţional, trupul său va fi adus în ţară şi va fi înhumat, la 22 noiembrie, cu onoruri militare, la cimitirul Bellu.

Pe piatra funerară a mormântului lui Caragiale este montat un basorelief medalion sculptat de Ion Georgescu, pe care este scris următorul epitaf:

„FII, SĂ CULTIVAȚI POPORUL!

CĂ UN POM FĂRĂ RĂDĂCINI

NU POATE TRĂI.”

La 28 octombrie 1948, Caragiale a fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române.

OAMENI DE SEAMĂ DIN URZICENI - NICOLAE THOMESCU-BACIU

 

NICOLAE THOMESCU-BACIU

(1880 -  1951)

Poet, prozator, romancier, publicist, istoric, filantrop, plutonier, erou

            S-a născut la Urziceni, la 2 februarie 1880.  A semnat articolele sale cu acest nume dar și cu Nicolae Thombak-Urziceanul, Nicoară Thom-Bak, ș.a.

            A fost fiul lui Toma Baciu, fiul lui Ion Baciu, fiul lui Ștefan Baciu, român translivănean, mare târlaș de oi, așezat pe meleagurile Urziceniului.

            De aici și numele: Thomescu, de la numele tatălui – Toma – urbanizat cu sufixul „escu” și înnobilat prin particula „h”. Astfel, Nicolae, fiul lui Toma Baciu devine Nicolae Thomescu-Baciu.

            A avut studii secundare și a urmat puțin timp Școala Superioară de Științe de Stat.

            A fost Șef, clasa I, al Serviciului de Naturalizare de pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri.

            Pentru faptele sale de vitejie prilejuite de participarea la Războiul de întregire a fost decorat cu Ordinul Coroana României, „Bărbăție și Credință” de argint cu spade, Crucea comemorativă a războiului cu baretele Turtucaia, Mărăști, Oituz, Târgu Ocna și Carpați, Medalia Victoria, Crucea Serviciului credincios cl. I, Crucea Regina Elisabeta, Avântul Țării, Medalia Jubiliară Regele Carol.

            La 23 august 1925 în Urziceni a avut loc o îndoită sărbătoare la care a participat și Nicolae Thomescu-Baciu: inaugurarea Monumentului eroilor (pe care se află scris numele Părintelui Nicolae Furnică) și împroprietărirea demobilizaților, văduvelor și orfanilor de război cu locuri de casă.

            Cu ocazia zilei de 10 mai 1932, Majestatea Sa Regele a decorat pe Nicolae Thomescu-Baciu cu ordinul „Steaua României în gradul de ofițer”

            Din inițiativa lui Nicolae Thomescu-Baciu luat ființă în sectorul de verde al capitalei, Cercul cultural „Bărăganul”.

Nicolae Thomescu-Baciu a fost membru în Consiliul de administrație al Băncii populare „Bucur Ciobanul”, din București, strada Buzești, nr. 71, înființată la 5 decembrie 1923.

A fost membru al Asociației Publiciștilor Români și al Asociației Ialomițenilor (înființată în 1933). Asociația Ialomițenilor, în ale cărei statute se prevedea și ajutorarea tinerilor vlăstare plecate de pe meleagurile Bărăganului, dornice de învățătură înaltă, număra în 1936 peste 800 membri înscriși.

În anii 1907-1908, Nicolae Thomescu-Baciu a tipărit la Urziceni ziarul „Timpul”, cu redacția la Casele lui Svâță sau Casa de la Paradin, pe Strada Elisabeta, o publicație de interes local, la care a colaborat, sub pseudonimul Nit, și Dumitru Ranetescu, avocat, ajuns mai târziu primar al târgului, apoi Prim Președinte al Tribunalului și apoi Președinte al Uniunii Avocaților din România^.

            A fost directorul și fondatorul revistei „Bărăganul”. Ca ziarist, Nicolae Thomescu-Baciu a colaborat la Acțiunea, Ardealul, Arena, Biruința, Curierul Capitalei, Gazeta ialomițenilor, Gazeta săteanului, Lumea copiilor, Revista funcționarilor publici, Revista poliției, Tribuna, Țara, Universul, Universul literar, Voința națională.

Cercetând cărțile lui Nicolae Thomescu-Baciu precum și referințele din diferite dicționare despre personalitatea sa, aflăm că a publicat mai multe volume.

            Avem toate motivele să credem că Teza de Licență, semnată de Nicolae Tomescu, de la Universitatea din București, Facultatea de Drept, intitulată Locațiunea în dreptul roman și român, publicată de Tipografia Thoma Basilescu, la București, în 1903 (an la care ar fi avut 23 ani), 51 pagini, îi aparține lui Nicolae Thomescu-Baciu.

            A mai tipărit: Prin Balcani spre Sofia, Povești ostășești, Doine, Otrăvitoarea din Silistra, povestire din viața reală, București, 1921, Despăgubiri de război, Prin foc și apă, de la Turtucaia la Oituz, 1916-1918, București, 1922, Zapcii, un roman de moravuri vechi, social, tendențios și schematic, publicat în foileton în ziarul „Ardealul”, în perioada 2 noiembrie 1923 – 2 februarie 1924, în 57 de episoade/capitole, în numere din perioada 2 noiembrie 1923 - 2 februarie 1924.

Pentru jertfa de pe front precum și pentru importanța și frumusețea scriiturii eroului Nicolae Thomescu-Baciu, Preotul Adrian Lucian Scărlătescu a retipărit în volume o serie de articole și romane: Amintiri ialomițene. Poveștile Urziceniului. 1830-1940, Editura Helis, 2016; Amintiri ialomițene. Zapcii. Roman de moravuri vechi, Editura Helis, 2016; Amintiri ialomițene. Dactilografa, Editura Helis, 2016; Amintiri ialomițene. Știri din Urziceni, Editura Editgraph, Buzău, 2017.

                                                        documentare de Pr. Adrian Lucian Scărlătescu

---

 

REGULAMENTUL - Concursului ,,DE ZIUA EI” - ediţia XVII-a, martie 2021

                 

                Concursul este dedicat Zilei de 8 MARTIE, ZIUA FEMEII – bunică, mamă, soră, prietenă, colegă.

               CONDIŢII DE PARTICIPARE

                Concursul se adresează copiilor si elevilor din Urziceni, clasele I-VIII, cu talent literar şi în domeniul artelor plastice. La secțiunea creație literară pot participa elevii din clasele III-VIII, iar la cea de acuarelă elevii din clasele I-VIII. Ediția din acest an se va desfășura exclusiv online.

                Concursul se organizează pe trei secţiuni:

1. poezie; 2. proză scurtă; 3. acuarelă;

Creatorii vor intra în concurs cu 2 – 4 poezii, 1 – 2 proze scurte sau 2 – 3 acuarele inspirate din tema concursului.


             DEPUNEREA LUCRĂRILOR

-Lucrările la secţiunile de poezie şi proză scurtă vor fi trimise în format electronic la adresa de e-mail: biblioteca_urziceni@yahoo.com.

-Lucrările, redactate în format electronic, vor avea menționate următoarele informații: titlul lucrării, numele și prenumele autorului, vârsta, unitatea de învățămînt, numele cadrului didactic îndrumător, numărul de telefon și adresa e-mail(opțional).

-Cerinţele de tehnoredactare: fişier în format ”.doc”, format pagina A4, spaţiu rânduri 1,5, caracter Times New Roman, 12 cp.

-Acuarelele vor fi realizate pe coli de desen mărimea A4 sau A3;

-Acuarelele vor fi semnate, vor avea aplicată o etichetă pe fața lucrării, conținând datele de identificare ale creatorului, și vor fi predate la sediul Casei de Cultura.

Lucrările pentru cele 2 secțiuni ale concursului vor fi transmise până la data de 1 martie 2021.

               PREMIEREA CÂŞTIGĂTORILOR

              Evaluarea lucrărilor va fi făcută de un juriu format din profesori si personalităţi culturale ale oraşului. Juriul va acorda premii şi menţiuni pentru fiecare secţiune a concursului. Palmaresul va fi făcut public în data de 8 martie 2021.

                Creațiile literare premiate vor fi afișate pe blogul și pagina de facebook a bibliotecii, iar palmaresul va fi publicat în Gazeta de Urziceni

                Acuarelele vor fi expuse în foaierul Centrului Casei de cultură într-o expoziție dedicată Zilei Femeii și vor fi afișate pe grupul de facebook URZICENI INEDIT.

OAMENI DE SEAMĂ DIN URZICENI - CONSTANTIN ȚOIU

Constantin Ţoiu

Romancier, eseist, om de cultură

Cetăţean de Onoare al Municipiului Urziceni şi al Judeţului Ialomiţa 

    Constantin Ţoiu s-a născut la 19 iulie 1923, la Urziceni, al șaptelea copil al Eugeniei (n. Ifigenia Ioanis) şi a lui Tomas Sotir Ţoghiu, negustor. Părinţii, aromâni, sunt imigranţi din Grecia. Urmează clasele primare în Urziceni. Face studii gimnaziale şi liceale la liceul braşovean ”Dr. Ioan Meşotă”. Urmează şcoala de aviaţie militară din Buzău, de unde iese sublocotenent în rezervă.

    Între 1942-1946 studiază la facultatea de Litere şi Filosofie din Capitală.
    Lucrează ca redactor la Editura de Stat şi, din 1952, la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă. În 1958, debutează ca prozator în revista „Gazeta literară” nr.8. În 1960-1961 lucrează ca redactor la revista „Secolul 20”. În 1965 publică romanul „Moartea în pădure .Cronica unei zile”,Editura pentru Literatură, Bucureşti. Între anii 1965-1970 este pe rând redactor la „Gazeta literară”, “Luceafărul”, Televiziune şi „România literară”, înfiinţată pe structura vechii „Gazete literare”. La „România literară” va activa până în 1990, când se pensionează.

    Publică un volum de nuvele – „Duminica muţilor”,Editura pentru Literatură, iar un an mai târziu, în 1971, apare volumul de publicistică „Destinul cuvintelor”,Editura Cartea Românească, Bucureşti. Volumul de eseuri „Pre texte”,Editura Albastros, Bucureşt, apare în 1973.

    Anul 1976 este un an de răscruce în destinul literar al lui Constantin Ţoiu: apare romanul “Galeria cu viţă sălbatică”, Editura Eminescu, Bucureşti; are un mare succes de critică şi de public, va primi Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei. E cartea care îl impune decisiv pe scena literară. Prima ediţie, epuizată rapid, numără 34.000 de exemplare, în timp ce o a doua, în 1979 - Editura Eminescu, cuvântul editorului de Valeriu Râpeanu, postfaţa autorului, va apărea in 100.000 de exemplare.

    În 1977 publică „Alte pre texte”, eseuri, la Editura Eminescu, iar în septembrie – decembrie 1978 călătoreşte în Statele Unite ale Americii, primind o bursă de creaţie la International Writing Program, în Iowa City. Romanul „Însoţitorul” apare în 1981 la Editura Eminescu. „Galeria cu viţă sălbatică” este tradus în franceză, sub titlul „L’Exclu”, de Georges Barthouil şi Ilinca Barthouil – Ionesco, la Editions Nagel, Paris.

    Începând cu acest an, este secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Îşi va da demisia din această funcţie la începutul lui 1990. În 1984 apare romanul „Obligado”, Editura Eminescu, iar
în 1987 publică romanul „Căderea în lume” la Editura Cartea Românească, scrierea de vârf a autorului. Volumul de publicistică „Prepeleac” din 1991, Editura Cartea Românească, valorifică texte apărute în rubrica titulară din „România literară”. În aceeaşi serie vor mai fi publicate „Caftane şi cafteli” (Prepeleac doi,trei…),1994; „Morbus diaboli” (Prepeleac patru…) - toate la Editura Cartea Românească; „Răvaşe din Kamceatka” (Prepeleac cinci), Editura Allfa, Bucureşti, 2000. Romanul „Barbarius”, Editura Allfa apare în 1999.

    În 2002 primeşte Premiul Naţional de Literatură al Uniunii Scriitorilor. Începând cu 2003, publică primul volum din „Memorii din când în când” la Editura Cartea Românească , memorii neconvenţionale şi eterogene ce pot fi descrise drept literatură de frontieră - publicistică, memorialistică, eseu, ficţiune, fişe de lectură etc. „Memoriile…” revelează că ”multe dintre întâmplările şi portretele din romane sunt la origine reale” (Nicolae Manolescu). Volumul al doilea apare în 2004; al treilea, în 2006; al patrulea, intitulat „Memorii întârziate”, în 2009, iar al cincilea, numit „Vederi din Prepeleac”, în 2010, toate la Editura Cartea Românească . În 2004 reeditează, cu titlul „Trompete după-amiază”, volumul din 1967 „Duminica muţilor”, la Editura Cartea Românească iar în 2006 apare romanul „Istorisirile Signorei Sisi” tot la Editura Cartea Românească.

    În mai 2012, sub egida Bibliotecii Municipale „Constantin Ţoiu”, apare antologia „Urzicenii în viaţa şi opera scriitorului Constantin Ţoiu”, la editura Star Tipp Slobozia.

    Constantin Țoiu este considerat de criticii şi istoricii literari - de la Nicolae Manolescu la Eugen Simion şi Alex. Ștefănescu - unul dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii noastre de astăzi. Cititorii şi criticii literari din noua generație l-au impus pe Constantin Țoiu în topul celor mai citiți scriitori români.

    Într-o mărturisire făcută la o întâlnire cu scriitorii ialomițeni în 1993, Constantin Țoiu spunea despre un lucru pe care l-a constatat la bătrânețe: ”oricâte locuri ai vedea, cel mai important şi mai emoționant loc – dacă ai ceva de spus - rămâne cel pe care ai văzut oamenii prima dată. Pentru mine, la 10,12,14 ani Urziceniul era centrul lumii”. Într-un alt text, „Urzicenii”, scriitorul precizează: ”În ce mă priveşte, proza ca şi stilul ei au fost înrâurite în bună măsură de întâmplările trăite în copilărie şi adolescență în urbea ialomițeană cu numele buruienei agresive, care, apărându-se, te urzică, usturându-te.”

    Constantin Țoiu face parte din categoria scriitorilor culți, opera sa fiind ”întâlnirea destul de rară la noi a unui autor reflexive cu un excelent povestitor” (Mircea Martin). Profesiunea de credință a Omului plecat din Urziceni după şcoala primară, să învețe la Liceul ”Doctor Ioan Meşotă” din Braşov şi la Facultatea de Litere și Filozofie din Bucureşti, absolvită în 1946, ducând o viață foarte sobră, este memorabilă: ”Eu cred în caracter, cred că există oameni buni şi că omul, în general, are o natură îngerească, atunci când reuşeşte, prin cultură şi experiență, să atingă înălțimile”.

    După 1990, scriitorul Constantin Ţoiu a fost prezent la principalele momente din viaţa comunităţii natale, fiind primit cu căldură de toate generaţiile de urziceneni. Din 26 ianuarie 2006, Biblioteca municipală poartă numele marelui scriitor şi cărturar care i-a donat un inestimabil fond documentar. A încetat din viaţă la 4octombrie 2012, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.

15 Ianuarie 2021 - Ziua Culturii Naționale - Cele mai cunoscute citate ale lui Mihai Eminescu

 

„De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâșiem.”

“Copilului nu aur, nu mătase, nu viaţă bună, ci iubire îi trebuie.”

„Dacă nu pricepem ceva, să zicem mai bine că nu pricepem decât să-i dăm o explicaţie falsă.”

„Greşelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.”

„Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuţi.”

“ Nu există oameni mai neînduplecaţi şi mai duri decât cei preocupaţi întruna de nefericirea lor.”

„În aceste atome de spațiu și timp, cât infinit!”

„Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.”

“Ceea ce pentru noi este un adevăr absolut, e numai rezultatul (poate relativ) de cultură a vremilor trecute.”

„Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având totul.”

„Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând.”

“Eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci de la aşa oglindă nici nu mă pot aştepta la alt reflex.”

„Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia.”

“Citește! Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei și imagini, din care vei întocmi înțelesul și filosofia vieții.”

“Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti… cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme… Ne trezim şi murim cu ele.”

„Oamenii se împart în două categorii: unii caută și nu găsesc, alții găsesc și nu sunt mulțumiți.”

“Popor românesc, mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare! Dacă fiii tăi ar fi fost uniţi totdeauna atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit. Dar veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au dus la slăbiciune, te-au dus să-ţi vezi ruşinea cu ochii!”

“ Ca să-ţi dai seama de nivelul culturii generale a unei naţii, trebuie să vezi ce idoli are.”

“ Toată lumea crede în dragoste, însă unii se întreabă dacă ea există cu adevărat.”

“Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii.”

“Cel mai mare păcat al omului este frica, spaima de a privi în faţă şi a recunoaşte adevărul.”

“Viclenia e un semn de slăbiciune, căci mintea omenească veritabilă stă în raport direct cu capacitatea de a pricepe în mod dezinteresat un adevăr. Învingătorul momentan nu este totdeauna cel definitiv.”

”Oamenii nu se deosebesc atât prin ceea ce zic, cât prin ceea ce fac.”

Legile unui popor, drepturile sale, nu purced decât din el însuşi.

Libertatea adevărată e un sentiment aproape religios.

Muzica are puterea de a ne apropia de esenţa lucrurilor şi de a atinge mai mult rădăcina fiinţei umane.

Omul nu poate adăuga materiei nimic, el nu-i poate decât schimba forma și locul.

”Arta de a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.”

15 Ianuarie 2021 - Ziua Culturii Naționale - Mihai Eminescu OMUL - Lucruri mai puțin știute despre marele nostru poet

Oamenii care l-au cunoscut pe luceafărul poeziei românești ne-au descris de mai multe ori viața extrem de boemă și tumultoasă pe care a avut-o acesta, iar unii cercetătorii au descoperit lucruri foarte interesante despre Mihai Eminescu omul.

Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani, în data de 15 ianuarie 1850, a fost al şaptelea din cei unsprezece copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti.

Și-a petrecut copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura. Această stare o evocă cu adâncă nostalgie în poeziile de mai târziu La finalul clasei a III-a a fost clasificat al 15-lea dintre cei 72 de elevi. Tot aici a frecventat și clasa a IV-a în anul școlar 1859/1860. A terminat școala primară cu rezultate bune la învățătură. La finalul clasei a IV-a a fost clasificat al 5-lea din 82 de elevi.

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți, liceu german înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată din Ducatul Bucovinei, din 1775 parte a Imperiului Habsburgic. Au frecventat cursurile la Obergymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie.

A terminat clasa I cu rezultate bune la învățătură. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică.

Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.

„Deși aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăța deloc pe de rost, întrucât îmi intrase în cap ideea că matematicile sunt științele cele mai grele de pe fața pământului.” (Viața lui Mihai Eminescu – George Călinescu)

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română califica-tivul vorzüglich(emi-nent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.

În 1864,elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învățământului din București o sub-venție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“.

În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații.

La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.

Eminescu a publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. La 25 februarie/9 martie pe stil nou a debutat în revista „Familia”, din Pesta, a scriitorului român Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan a fost cel care i-a schimbat numele în Mihai Eminescu, care a fost adoptat apoi de poet şi ulterior şi de alţi membri ai familiei sale.

În acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă cinci poezii. Din 1866 până în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. În acești ani a vrut să aibă contact direct cu poporul, limba, obiceiurile şi realitatea românească.

A vrut să-şi continue studiile, dar nu și-a dus la capăt proiectul. A ajuns sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali, apoi la Teatrul Naţional, unde îl cunoaşte pe Ion Luca Caragiale.

Eminescu a continuat să publice în „Familia”, a scris poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,„Geniu pustiu”, rămase în manuscris și a făcut traduceri din germană.
Mihai Eminescu era tulburător de frumos și cuceritor: „Era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau.”
În perioada 1869–1872 a fost student la Viena. Acolo urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi.
S-a implicat în rândul societăţilor studenţeşti, s-a împrietenit cu Ioan Slavici, a cunoscut-o la Viena pe Veronica Micle și a început colaborarea la „Convorbiri Literare”. Tot în această perioadă a debutat ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta.

În primăvara anului 1872, Veronica Micle face o călătorie la Viena pentru un tratament medical, ocazie cu care îi este prezentat Mihai Eminescu și, astfel, se naște una dintre cele mai frumoase povești de iubire din literatura română.

Deși, Veronica era căsătorită, aceasta se simte atrasă de marele poet, astfel, între cei doi începe o iubire care a făcut istorie. Eminescu a recunoscut de nenumărate ori în scrisorile și poeziile sale influența deosebită pe care Veronica a avut-o asupra sa.
Vărul lui Mihai Eminescu, Mihai Mavrodin, scria într-un articol din anul 1929, din ziarul botoşănean „Ştirea“:

„Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu…. era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii.”

Despre Mihai Eminescu se știe că a fost un romantic incurabil, poeziile sale de dragoste sunt mărturia vie a acestui lucru, însă marele poet român era și un mare cuceritor, după cum spunea fostul coleg de clasă de la şcoala din Cernăuţi şi, mai apoi, la Universitatea din Viena, Teodor Ştefanelli, în cartea sa „Amintiri despre Eminescu”:

„Le vorbea dulce, le făcea complimente şi, lucrul principal, conversa cu ele totdeauna potrivit cu individualitatea lor. Câştiga uşor simpatia damelor.”

Între 1872 şi 1874 a fost student la Berlin, iar Junimea i-a acordat o bursă, cu condiţia să-şi ia doctoratul în Filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene. S-a întors în România și a trăit la Iaşi între 1874-1877.

A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, precum și redactor la ziarul „Curierul de Iaşi”. Poetul a continuat să publice în „Convorbiri Literare” și a devenit bun prieten cu Ion Creangă pe care l-a introdus în Junimea.
La Iași, situaţia lui materială a fost una destul de proastă, și avea necazuri în familie deoarece i-au murit mai mulți frați și și-a pierdut mama.

Când Ioan Slavici i-a oferit un loc de muncă la ziarul „Timpul”, i-a cerut acestuia bani pentru drumul de la Iași la București. În 1877, Eminescu s-a mutat la Bucureşti, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-şef la ziarul „Timpul”. În acea perioadă i se degradează sănătatea.
În 1883 a scris marile lui poeme, „Scrisorile” și „Luceafărul”. În iunie 1883, poetul nepereche s-a îmbolnăvit grav și a fost internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lângă Viena.

În decembrie i-a apărut volumul „Poezii”, cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu, fiind singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu.

În vara și toamna anului 1876, Mihai Eminescu a stat în chirie la bunul său prieten Ion Creangă. Cei doi au locuit în celebra Bojdeucă a lui Ion Creangă din Iași, care încă mai există și acum, și este foarte frumoasă și vă recomand să o vizitați.

Toate poveștile și amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă au fost scrise în căsuța botezată de scriitor Bojdeucă, iar poveștile pe care Creangă îi le spunea lui Eminescu îl amuzau teribil pe marele poet român.

Eminescu l-a încurajat mereu pe Creangă să scrie și, de asemenea, și el a fost inspirat de cerdacul în care cei doi îşi petreceau serile, astfel că Eminescu a scris aici poezia „Doina”.
Teodor V. Ștefanelli, istoric, prozator, traducător, dramaturg și memorialist, coleg de liceu pentru o vreme cu Eminescu, a lăsat scris în lucrarea sa „Amintiri despre Eminescu”, cum marelui poet îi plăcea să joace fotbal, cum acesta se alătura adesea studenților care băteau mingea, în orele libere, pe maidanul de lângă strada Ciucur Mare, din Cernăuți.

Din ceea ce spun contemporanii săi, Mihai Eminescu avea doar un singur viciu major, fumatul. Fostul coleg de clasă la şcoala din Cernăuţi şi, mai apoi, la Universitatea din Viena, Teodor Ştefanelli, în cartea sa „Amintiri despre Eminescu”, spunea despre luceafărul poeziei românești:

„Eminescu nu bea mult. La un sfert de litru de vin sau la o halbă de bere era în stare să petreacă o noapte întreagă, dar, în schimb, lua mai multe cafele negre şi fuma mult.”
Printre lucrurile mai puţin cunoscute despre Eminescu se numără şi faptul că acesta a fost un mare patriot, cu oricine se întâlnea, poetul român îl saluta cu „Trăiască naţia!”.
Istoricul Gheorghe Median spune:

„Poetul era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Acest salut al său strârnea, de obicei, simpatia. Prietenii, când îl zăreau, obişnuiau să i-o ia înainte şi îi spuneau ei „Trăiască naţia!”. El răspundea atunci răspicat: „Sus cu dânsa!”. De altfel era un personaj şi cu un umor fin.”
În perioada în care a lucrat la ziarul „Timpul”, Mihai Eminescu i-a criticat mereu pe oamenii politici ai vremii, iar unele vorbe ale sale au făcut istorie:

„Greşalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.”
„Copiii români sunt încărcaţi cu materii atât de multe şi atât de diverse, încât nici profesorii, nici şcolarii nu se pot orienta în capetele lor. Aceşti copii nu învaţă nimic, pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput, nerumegat, unde interesul viu şi judecata copilului n-au jucat nici un rol. Singurul efect al încărcării memoriei cu lucruri pe care nu le poate mistui e sila şi scârba copilului de carte. La acest rezultat au ajuns aproape toate şcoalele la noi. Vezi tineri care au învăţat latineşte, greceşte, istoria universală, logică şi psihologie, ştiinţe naturale, geografie în toate clasele, drept administrativ, economie politică, au trecut bacalaureatul şi… cu toate astea, nu ştiu a scrie o frază corectă, iar a doua zi după ce au părăsit şcoala au uitat tot…”

„Ca să-ţi dai seama de nivelul culturii generale a unei naţii, trebuie să vezi ce idoli are.”
„Toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii „patrioţilor” trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde „patrioţii” au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui „patriot”.”

„Arta de a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.”
„Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.”

Istoricul botoşănean Gheorghe Median spune că ceea ce îi impresiona foarte mult pe toți cei care l-au cunoscut cu adevărat pe poetul român era vocea sa.

„Eminescu avea o voce blândă, calină şi un zâmbet liniştitor, molipsitor. Asta o spun toţi cei care l-au cunoscut. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care degaja multă căldură în jurul lui. Avea o voce de aur. Cânta foarte frumos. Se ştie puţin despre acest talent al lui Eminescu. Ar fi putut fi oricând un bun solist vocal.”

Poetul român a suferit de psihoză maniaco-depresivă

La București, în data de 23 iunie 1885, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de alienare mintală, iar în data de 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”. Se părea că poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă.

În primăvara lui 1887 Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului.

În data de 13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical. Doctorii au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall în Tirol, iar în 15 iulie Eminescu a plecat spre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa.

În data de 1 septembrie 1887, Eminescu s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a surorii sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.

Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-au examinat pe Mihai Eminescu. Concluzia raportului medical a fost următoarea: „dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut.”.

Moartea lui Eminescu s-a produs în data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9, București, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă. Marele poet român este îngropat în cimitirul Bellu din București.

După moartea lui Eminescu, manuscrisele sale, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din 25 ianuarie 1902.

„Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti… cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme… Ne trezim şi murim cu ele.” (Mihai Eminescu)

Oameni de seamă din Urziceni - Noul Proiect editorial al Bibliotecii Municipale Constantin Țoiu

     Anul 2021 reprezintă pentru Biblioteca Municipală Constantin Țoiu un an de referință în istoria principalei instituții de cultură a orașului nostru. În acest an marcăm 70 de ani de existență a bibliotecii, iar activitățile ce vor fi desfășurate pe parcursul întregului an vor fi dedicate acestui moment aniversar.

    Astfel, Biblioteca Municipală Constantin Țoiu și-a propus realizarea unui proiect editorial important care  să dea consistență actului cultural prin raportarea directă la personalitățile locale din sfera literaturii, tehnicii, sportului, artei, educației, medicinei. Este vorba de realizarea unui dicționar al oamenilor de seamă din Urziceni pentru că o comunitate trebuie să aibă repere culturale și să se identifice cu valorile locale.

    Munca de cercetare va fi îndreptată spre descoperirea acelor oameni care au lăsat ceva în urma lor, s-au realizat pornind din acest oraș sau au făcut lucruri deosebite pentru această comunitate.

    Pentru identificarea lor vom folosi un set de criterii care să țină cont de următoarele aspecte: creatie literar - artistica – muzicala; rol important în dezvoltarea economico - socială, educațională, spirituală, cultural artistică și sportivă, notorietate, prestigiu profesional; persoane reprezentative păstrate în memoria comunității pentru modul de viață, gândire și acțiune; contribuție deosebită la cunoașterea comunității locale și a valorilor ei  la nivel județean, național și internațional.

    Oricare sugestie sau informații, care pot contribui la actualizarea biografiilor, venite din partea membrilor comunității noastre vor fi luate în considerare, de aceea îi invităm pe concetățenii noștri să facă propuneri de personalități care, în opinia lor, ținând cont și de criteriile stabilite, sunt demne de a fi menționte într-un astfel de dicționar.

    Scopul final este acela de a tipări dicționarul, dar, pentru început, vom publica online,  pe blogul bibliotecii și pe pagina de facebook și în ziarul Gazeta de Urziceni, biografiile oamenilor de seamă ai orașului nostru.