NOBLEŢEA LIMBII ROMÂNE- Titi DAMIAN

        Într-o întâlnire memorabilă la Uniunea Scriitorilor, prilejuită de lansarea unei antologii, acum câţiva ani, am avut şansa unică să ascult poezie recitată de autori nativi din multe limbi ale pământului: rusă, chineză, bulgară, poloneză, engleză, franceză, germană, suedeză, portugheză, spaniolă, italiană, estonă, letonă, lituaniană, greacă, japoneză, vietnameză, arabă, (s-ar putea să-mi mai fi scăpat câteva în această enumerare) ce mai! m-am întâlnit acolo cu poezia de pe tot globul. Am ascultat cu mare încordare recitările din multele limbi ale pământului, şi traducerea lor în româneşte, dar pentru mine, Limba Română rămâne cea mai frumoasă.  Și nu o spun dintr-o pornire excesivă, ci ajutat de un chinez stabilit la noi în 2005, care învățase la perfecție limba română și la o emisiune radio și televizată pe programul II, mărturisea și argumenta prin propria experiență că limba română este cea mai melodioasă, el fiind cântăreț de operă, în românește.

 Este melodioasă pentru că este fonetică – adică are în plus vocalele „ă” şi „î”, pentru că unele vocale se pot transforma în semivocale sau se combină în diftongi sau triftongi (ascendenţi sau descendenţi); pentru că are toate  neamurile de consoane,  dar şi pe che, chi, ghe, ghi, ce, ci, ge, gi, pe ţ şi pe ş; pentru sumedenia de sufixe, prefixe, sufixoide, prefixoide, omonime, sinonime, antonime, cuvinte compuse; pentru că accentul cuvintelor este variabil, făcând-o disponibilă la o infinită varietate de ritmuri cărora li se pot adapta cu uşurinţă melodiile (gândească-se cititorul numai la perfecţiunea versurilor şi a melodiei din „Sara pa deal”); dar mai ales pentru că are acel minunat semn ortografic, cratima – cu dubla ei funcţie – de unire sau despărţire -, fapt ce uşurează enorm măsura silabelor din vers, căpătând, în opinia mea, o deosebită valoare stilistică, schimbând chiar și sensul comunicării: „Dă-mi-o mie” și „Dă-mi o mie”. Nu mai vorbesc despre bogăţia rimelor.

Mulţi afirmă că lexicul limbii noastre este sărac – până într-o sută cincizeci de mii de cuvinte, spre deosebire de engleză cu peste 500.000, dar se fac că nu observă formidabila capacitate combinatorie - să-i zicem sintaxă, ceea ce permite schimbarea rapidă a topicii și a sensurilor cuvintelor – de o mobilitate uluitoare, făcând ca figura de stil, în special metafora să fie folosită la nivelul  limbii vorbite. Urmărind un dicționar, vom descoperi că verbele neregulate „a da” și „lua” intră în componența a cel puțin 80 de locuțiuni. Să luăm drept exemplu capacitatea verbului „a bate” (substantiv, „bătaie”), care își modifică sensurile în timpul comunicării, căpătând nuanțe nebănuite:

- Noi suntem, prin excelență, niște bătăuși. Ne place BĂTAIA.
- Noi începem, fiecare sărbătoare  cu o bătaie, pentru ca noi nu curățăm covoarele, noi le BATEM.
- Noi nu parcurgem un drum, noi îl BATEM.
- Chiar și când suntem gânditori, ne BATE gândul.
- Inimile noastre de români BAT.
- Pantofii noștri nu ne rod, ne BAT.
- Ca să urezi de bine cuiva ii spui: „Bată-te norocul să te BATĂ!”.
- Când, pleacă cineva îi urezi: „CALE BĂTUTĂ!”
- Unul dintre dansurile tradiționale din zona Moldovei este „BĂTUTA”.
- Laptele nostru nu-i fermentat, ci e BĂTUT.
- Noi nu ciocănim, noi BATEM la ușă.
- Cândva, unele femei, câștigau  un ban din copiere de documente. BĂTEAU la mașina de scris.
- Nu avem o competiție sportiva loială. Scopul nostru e să-l  BATEM pe adversar.
- Și vântul BATE pe afară.
- În loc de ghinion, ești BĂTUT  de soartă.
- În loc să vorbim degeaba, ne BATEM gura.
- Si mai este si un proverb românesc: "gura BATE fundul"
- Când încheiem o afacere noi... BATEM palma.
- Daca vezi ceva special... BATE la OCHI.
- La copii... BĂTAIA e rupta din RAI.
- Avem chiar si un fel de a pregăti  fasolea... fasole BĂTUTĂ.
- Când nu mai avem chef de ceva... nu ne mai BATEM capul.
- Nu aplaudam...noi BATEM din palme.
- Când vorbești mult si fără rost... BAȚI apa-n piuă!
- Când vorbești cu subînțeles... BAȚI  șaua să priceapă calul sau BAȚI apropo.
- Dacă spui prostii... BAȚI  câmpii.
-Și mi-am propus să nu vă  mai BAT la cap, dar sunt sigur ca voi o sa-i dați  BATAIE în  continuare...

            Dacă vom observa în treacăt că ele primesc și sufixe, și prefixe, (bătălie, bătătură, bătător, bătătorit, străbătut, nestrăbătut, nebătut etc.) vom avea prilejul să observăm ce bogată în sensuri este limba noastră.

            Românii îi disprețuiesc pe proști inventând grade diferite ale prostiei în funcție de natura umană,  împrejurare, de individ și de gradul prostiei, începând cu sensul umoristic, până la cel sarcastic sau chiar persiflare: nerod, prostovan, prostănac, stupid, capsoman, gogoman, nătâng, nănac, nătântoc, neisprăvit, tânt, prostuț, nătărău, nătăfleață, năzglob, bătut în cap, dobitoc, malac, bou, vițel, măgar, porc, secătură etc. Chiar și multe înjurături, în limba română capătă sensuri nebănuite. Să-l luăm pe popularul, trimițând la origini: „Du-te în…!” Nu arată numai disprețul, nemulțumirea față de cineva, ci îl trimite tocmai la origini, tocmai pentru a se relua ciclul procreării și a apărea altul mai bun, „pentru că tu ești prost, nu mai am ce face cu tine…”

Și la nivelul limbii culte, scriitorii sesizează și utilizează nuanțele pentru a-și transmite gândurile și sentimentele. Să luăm doar două exemple: Eminescu realizează o enormă diferență semantică între „a vedea” și „a privi”,  (lăsând la o parte anacolutul din finalul exemplului, cu rolul său stilistic),  în sensul că fata, ființă pământeană, limitată, vede, pe când Luceafărul, ființă superioară, geniul, privește, cugetă, contemplă: „Îl vede azi, îl vede mâni/ Astfel dorința-i gata/ El iar privind de săptămâni,/ Îi cade dragă fata/.”

           Să luăm un alt exemplu din Arghezi, unde surprindem nuanțe între „a isca și „a ivi”: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite, eu am ivit cuvinte potrivite…” și „Din bube, mucigaiuri și noroi, iscat-am frumuseți și prețuri noi.” A se observa că poetul, folosind cratima și forma verbală inversă de perfect compus, umple sensul lui „a isca” cu mai multe nuanțe, care înseamnă împlinirea trudei, îndepărtându-l de „a ivi”, care înseamnă doar inspirație, adică scânteia inițială.
           S-ar putea traduce, respectându-se întocmai sensurile, în altă limbă, o expresie românescă, să zicem „are gărgăuni în cap”, „n-au intrat zilele în sac”, „m-am trezit cu noaptea-n cap”, „mă doare-n cot (fund, spate)”, „pune mâna și învață”, „fugea de mânca pământul”, „nici în ruptul capului” „a lovit cu sete mingea”, „stai să-mi trag sufletul”? Am auzit, într-un sat de munte, din gura unui om simplu, o expresie care m-a uluit: „Doar n-am mâncat ciorbă de popă stricat să fac asta...” Insul voia să spună, de fapt, „doar nu-s nebun să fac asta...” Faptul (şi nu-i unicul!) dovedeşte că limba română este dispusă oricând la invenţii metaforice, chiar și la nivel de individ. De aici dificultatea de a se realiza decât cu foarte mare greutate şi stângăcie traduceri în alte limbi. A se vedea intenţiile eşuate lamentabil de a se realiza traducerea lui Creangă, Eminescu sau Caragiale în limbile de circulaţie. Pe când o traducere dintr-o altă limbă în româneşte, făcută competent, „sună dumnezeieşte”, să citez opinia unui confrate. Esenin, tradus de George Lesnea, sună eminescian, „Albatrosul”, tradus de Arghezi sună arghezian...Eminescu „nu poate fi tradus nici măcar în româneşte”, afirma Maestrul, şi nu o spunea să se afle în treabă, „Mizerabilii”, tradus de un meseriaş, parcă ar fi scris în limba română...Recent, chinezul Mo Yan, laureat al premiului Nobel pentru literatură, beneficiază de o excepțională traducere în românește („Sorgul roșu”, „Obosit de viață, obosit de moarte”), iar romanul „Zuleiha deschide ochii” al rusoaicei-tătăroaice, Gulen Yahina, parcă ar fi fost scris în românește, toate  demonstrând că traducătorii români sunt „scriitori” chiar și în limba chineză sau rusă…  

Apoi, „Dicţionarul general al literaturii române” nu-i nici pe departe complet. Scriind tetralogia „Muscelenii”, a trebuit să-mi adaptez limbajul personajelor la cele din Carpaţii de Curbură şi am descoperit și am folosit o puzderie de cuvinte uzuale în partea locului, dar neincluse în dicţionare, să zicem: „mangă” (prăpastie), „buduhală”(gripă, răceală), „preduf”(dop pentru butoi), „buriu” (butoi mare pentru ţuică), „buriaş”(butoiaş), „a se preveşti”(a se intersecta). Desigur că intenţia mea este doar de a semnala un fapt, nicidecum de a face un inventar, deşi „mă bate gândul” (apropo de metafore!). Or, o cercetare lingvistică în Carpaţii de Curbură, şi nu numai acolo, ar fi necesară. Dar asta-i altă discuţie...

Împreună cu alți confrați am alcătuit o lucrare bine documentată, „Fidelitatea memoriei colective”, despre arealul buzoian de Curbură, Colți – Bozioru, prezentându-l din perspectivă istorică, geografică, religioasă, etnografică, toponimică și lingvistică. Tare ne-a prins mirarea când am descoperit mai bine de 400 de cuvinte folosite curent în zona amintită, care nu apăreau în dicționarul general, pe care, bineînțeles, le-am înregistrat într-un glosar.

Cert este că limba română este unitară. Au demonstrat-o mulţi alţii înaintea mea și vorbitorii înșiși. Ce înseamnă asta? În opinia mea, naţiunea gândeşte și vorbește ca o persoană. O demonstrează verbul care „a prins rădăcini în limba românescă” (Mircea Vulcănescu) – „a fi” – cuvânt de aur al limbii române. „A fi” – verb – înseamnă viaţă; „fire” – substantiv – adică viaţa îmblânzită. Propun un exerciţiu cititorului: să mediteze şi să pună în propoziţie combinaţiile următoare pentru a descoperi ce infinitate de gânduri, stări, trăiri, sentimente, ascund: este, să fie, va fi, ar fi, să fi fost, va fi fost, ar fi fost, de-ar fi, de-ar fi fost, de va fi fost, de-ar fi fost să fie, a fost să fie, ce-ar fi să fie, de-ar fi să fie etc. Pe Caragiale îl fascinau: „o fi..., n-o fi...”(„În vreme de Război”). Exerciţiul nu se termină aici. Dacă s-ar adăuga fiecărei construcţii de mai sus şi o negaţie? Să zicem, la întâmplare - „de n-ar fi fost să fie” sau „n-a fost să fie...”, sau construcţia fascinantă (nu numai pentru mine, ci şi pentru Constantin Noica): „Ce-ar fi fost dacă ar fi fost altfel decât cum a fost?”

O observație de final. Alecsandri, la timpul lui, avea dreptate când afirma că „Românul s-a născut poet.” Observația lui ar putea fi nuanțată, după 150 de ani trecuți: „Limba română naște poeți!”

A fi – fire – ființare: flori alese din Grădina Maicii Domnului, care definesc veșnicia neamului. Vânzolelile timp de mai bine de o mie de ani ale migratorilor și stăpânirile de sute de ani ale unor imperii vremelnice ne-au împiedicat să ridicăm catedrale maiestuoase ca în Occident, sau castele ca pe Valea Loarei, dar cu temeinicie, cu tenacitate, cu răbdare, cu trudă și inteligență am șlefuit o limbă, cea mai unitară dintre toate limbile Europei, care să ofere argumente lui Dimitrie Cantemir să dăltuiască pentru eternitate: Limba română nebiruit martor ne este!

Mulţumesc Domnului că mi-a dat şansa să mă nasc în limba română!