SCRIITORI DIN URZICENI - CĂTĂLINA STROE

 

Inundaţie... din raţiuni de stat!

             Era vară, în 3 Iulie 1975, ajunul aniversării mele. Ca de obicei, după ploile torenţiale de sezon, albiile râurilor erau pline şi în oraş se declarase, ca în fiecare an, stare de alertă.

            Tata fusese de veghe pe dig la Ialomiţa şi abia intrase în casă, cu gândul să se reîntoarcă cât mai repede la postul de pază.

            Eu vorbeam cu mama la telefon. Eram în Bucureşti, unde lucram în acea perioadă şi sora mea era la mine pregătind examentul pentru intrare la A.S.E. Copiii erau toţi la Urziceni.

            Deodată mama a început să strige: Intră apa în casă!

          Am sfătuit-o să se refugieze de urgenţă alături, la familia Matei care avea o casă mai solidă, recent construită. Între timp am telefonat la vecini, ca să îi pun la curent cu sosirea musafirilor naşteptaţi.

            Mi-a răspuns cu greu bătrâna, care era singură acasă, ceilalţi fiind plecaţi în concediu.

            I-am explicat ce se întâmplă afară şi am rugat-o să deschidă de urgenţă uşa la casă, ceea ce a şi făcut.

            Din acel moment pentru mine „s-a rupt firul”, la propriu şi la figurat.

            Centrala telefonică a oraşului era nu departe de casa noastră, lângă Brutărie şi a fost şi ea inundată. Eu sunam în disperare din Bucureşti şi o centralistă, de nu ştiu unde, mi-a răspuns în final: Nu mai încercaţi doamnă! Oraşul e sub apă!

            Cuvintele nu au destulă putere ca să exprime ce am simţit în acel moment!

            Nu erau telefoane celulare ca acum, aşa că timp de trei zile nu am ştiut nimic de soarta celor de acasă.

            De cealaltă parte a firului interupt, faptele s-au derulat astfel: părinţii mei au încercat să iasă pe poartă în stradă, dar torentul era deja foarte mare, imposibil de trecut. Atunci s-au întors spre spatele curţii, unde terenul era puţin mai înalt şi apa nu avansase încă prea mult. Acolo au luptat să înlăture o grămadă de cărămizi care era depozitată lângă gard, au rupt o parte din gard, cu puterea disperării şi au reuşit să se strecoare în curtea vecină unde bătrâna gazdă, avertizată de mine, îi aştepta sus pe pe terasă.

            Părinţii mei au avut la dispoziţie doar câteva minute ca să se refugieze în casa nouă a vecinilor. Au intrat în casă cu un val de apă care i-a ajuns din urmă.

            Pe bătrână au urcat-o pe masă peste care au adăugat un scaun şi acolo a rămas, jumătate în apă, până în zori. Mai sus era podul casei la care a ajuns mama, nici azi nu ştie cum, fără scară, doar sprijinindu-se de masă şi scaune.       

            Bătrâna şi tata i-au plasat copiii, unul câte unul. Edi, tocmai împlinise şapte ani cu o zi în urmă, Aura avea un an şi nouă luni, iar cea mică, Ina era în vârstă de numai zece luni şi avea suzeta în mână, singura mângâiere pe timpul nopţii pentru că nu luaseră laptele, în fugă.

            Bunica din partea mamei, care nu s-a mai ridicat din pat în ultima parte a vieţii, murise în luna octombrie 1974, întâmplare, să zicem, fericită în noul context, când situaţia ei ar fi reprezentat o tragedie traumatizantă pentru familie. Ne-a ferit Dumnezeu!

            Părinţii, cu cei trei copiii ai mei, în braţe, au avut doar câteva minute la dispoziţie ca să se refugieze la vecini.

            În locuinţa abia părăsită, construcţie veche de la începutul anului 1900, apa a ajuns până la nivelul de sus al ferestrelor şi mobilele făceau un zgomot teribil lovindu-se de pereţi, ceea ce a făcut-o pe mama să creadă că s-a prăbuşit casa.

            Se făcuse deja noapte!

            Sirenele sunau continuu! Câinii urlau!

            La Brutărie, soldaţii care veniseră să ia pâine, cu un camion, au rămas prizonieri în apele revărsate şi strigau după ajutor.

            Era o atmosferă de Apocalips!

            Tata s-a urcat pe o masă, adusă peste gard de ape şi care se înţepenise lângă uşa de intrare a casei. De acolo, cu apa până la brâu, a strigat toată noaptea după ajutor. Apa urca încă, depăşise doi metri şi nu se ştia cât o să mai crească.

            Când s-au ivit zorile situaţia era, oarecum, stabilizată.

            Gardurile caselor nu se mai vedeau. Vecinii, majoritatea posesori de automobile, fugiseră la timp!             Faptul că nimeni nu a murit, asta ţine de miracol!

            Strada se transformase într-un şuvoi de apă care venea dinspre Biserică, iar la Monument era un vârtej datorită contrasensului în care venea apa, preplinul din Ialomiţa.

            Această situaţie clarifica de fapt ce fel de inundaţie lovise numai Centrul Vechi, partea cea mai joasă a oraşului, care a fost umplută ca un lighean. Inundaţia a cuprins zona cartierului numit Poşta. Acesta era situat la marginea oraşului, spre Ploieşti şi era numit aşa pentru că acolo se schimbau, pe timpuri, caii la poştalion, trăsura care transporta corespondenţa şi uneori călători. Poşta a fost lovită prima pentru că apa, în mod evident a pătruns pe albia râuleţului Sărata care se vărsa în Ialomiţa, pe sub un pod peste care trecea şoseaua Urziceni –Bucureşti, prima inundată, izolând oraşul de capitală.

            Grosul apei s-a adunat în zona cuprinsă între digul Ialomiţei şi Biserica din Centrul Vechi, acoperind strada Buzăului şi străzile paralele cu aceasta, până la strada Panduri pe care se afla Spitalul, stradă perpendiculară pe cele amintite.

            Apa s-a extins însă şi mai departe spre Gară, dar nu avea înălţimea de doi metri ca în Centrul Vechi. Pe strada Scânteia, apa nu a depăşit zona vechiului local al Miliţiei, cam în dreptul Băncii Comerciale, sediul nou şi provenea din altă sursă, din Ialomiţa care s-a revărsat, în final, după ce a primit teribila viitură de pe râul Sărata.

            Din surse postrevoluţionare, demne de toată încrederea, am aflat că acest tip bizar de inundaţie a avut loc datorită unor raţiuni de stat.

            Din ordinul lui Ceauşescu, sfătuit de specialişti săi în materie hidrografică, s-a dat drumul la nişte ecluze pe Prahova, ca să se împiedice inundarea unei zone strategice.

            Apa Prahovei s-a unit astfel cu Sărata care a provocat inundarea Centrului Vechi – zonă nestrategică şi a provocat şi revărsarea Ialomiţei pe anumite locuri. Din acest motiv, în mod inexplicabil, apa era plină de reziduri de petrol în care tata a stat o noapte până la brâu şi s-a vindecat de reumatism.

            În tot răul e şi un bine, vorba românului!

            Spre dimineaţă, în ziua de 4 Iulie, ziua mea de naştere, tata a fost auzit de salvatori. O barcă a trecut peste gardul care nu se mai vedea şi s-a apropiat de casă, cu doi îngeri salvatori, domnul Marian Sima, ofiţer de miliţie şi antrenor de box şi un coleg al său al cărui nume nu îl ştiu.

            După ce au stat toată noaptea în pod, în condiţiile descrise mai sus, strigând după ajutor, părinţii şi cei trei copii ai mei au fost salvaţi. Operaţiunea nu a fost deloc uşoară. În primul rând copiii au fost trecuţi cu grijă, din mână în mână, din pod până la o barcă care se balansa şi barca a pornit spre Biserică. La Bancă s-a agăţat de copacii care ieşeau din apă.

            Doamnele din Bancă - sediul vechi - erau refugiate la ultimul etaj, unde le apucase inundaţia şi strigau cu disperare:

            - Se înneacă domnul Tudorache cu copiii!

            Atunci, echipajul a schimbat tactica, a reuşit să întoarcă barca în direcţie opusă, spre Monument.

            A fost o hotărâre foarte curajoasă şi plină de riscuri. La Monument, care oricum nu se mai vedea, barca a fost prinsă de un curent foarte puternic care o trăgea spre Ialomiţa, cu consecinţele pe care refuz să le imaginez.

            Calităţile sale de sportiv l-au ajutat pe domnul Sima să vâslească în contrasensul curentului şi să înceapă să înainteze, de data asta pe strada Scânteia spre Cinematograf.     Acolo începea zona înaltă a oraşului, cu blocuri, care va deveni în curând Centrul Nou.

            Inundaţia a stabilit în mod clar zona de demarcaţie între Centrul Nou şi Centrul Vechi, două lumi paralele.

            Părinţii mei au debarcat în dreptul Miliţiei, cu ce aveau pe ei, ca nişte naufragiaţi veniţi din altă lume, priviţi cu uimire şi poate cu compasiune de o masă mare de curioşi, neloviţi de inundaţie, oamenii din Centrul Nou.

            A treia zi, apele se mai retrăseseră şi în faţa Cofetăriei a aterizat iubitul nostru conducător.

            Tata era alături şi dădea interviu presei şi reporterilor.

            Prin mass-media am aflat că era în viaţă, urmărind un reportaj la televizor. Am şi un ziar din acele vremuri păstrat de un unchi al meu din Bucureşti.

            A patra zi, fetiţele au fost îmbarcate în Trabantul lui Dorel Borozia, cu care acesta a avut marele curaj să treacă podul de la Coşereni, încă sub apă, orientându-se după liniile parapetului.

            Dorel era coleg cu sora mea şi admirator fidel. El venea la Bucureşti pentru examenul de intrare la facultate şi pentru acelaşi motiv sora mea, Junona, se afla la mine în Bucureşti şi nu a trăit din fericire clipele de coşmar ale inundaţiei.

            Eduard a rămas alături de părinţii mei, de strajă la patrimoniul familiei care de fapt se dusese în mare parte pe apa... Ialomiţei!

            Casa era în picioare şi înăuntru un şifonier a căzut cu covoarele, zestrea de la bunica. Ele s-au deteriorat de apă şi au putrezit cu timpul.

            Mobilele erau vechi, nu aveam un interior modern şi au fost transformate într-un maldăr de lemne.

            Ceeace era mai important în acea casă fusese salvat - copiii!

            Dar mai era ceva de o deosebită valoare, biblioteca tatălui meu care a fost luată de ape. Uşile casei şi porţile de la curte au fost deschise de puterea viiturii şi toate cărţile au plecat... pe stradă. Nu s-a mai recuperat nimic, nici amintiri, nici fotografii.

            Acesta a fost un mare şoc pentru tatăl meu!

            Nu doar biblioteca, aşezată într-un hol, pe trei pereţi, locul de joacă al copilăriei mele, a fost distrusă de ape, ci şi nişte piese arheologice de mare valoare istorică, adică nişte „cioburi” de ceramică, culese de tata în munca sa de arheolog şi pedagog.

            În fiecare vară pleca cu elevii la Piscul Crăsanilor, la marginea albiei vechi a Ialomiţei, care curgea pe sub coasta Crăsanilor, înainte ca bulgarii grădinari să nu o deturneze pe albia de drept a Săratei, de la marginea Urziceniului, pentru irigaţia grădinilor de zarzavaturi.

            Târziu, printr-o întâmplare, am aflat care era sensul vorbelor tatălui meu când a spus:

            - Ei, Ialomiţa şi-a luat darul!

            A luat Crucea Dealului şi o să o îngroape din nou la loc neştiut!

            Mama nu dădea atenţie la colecţia arheologică a tatălui meu.

            - Cioburi de ale lui! zicea ea. Mama voia să facă mereu „curăţenie” şi să le arunce. Îi era destul că o cameră şi un hol erau pline de cărţi, reviste şi ziare, răspândite peste tot, unde ea nu avea acces să „facă ordine”.

            După inundaţie s-a pus problema la nivel local, ca Centrul Vechi să fie părăsit de locuitorii săi şi să devină un parc. Sinistraţilor li s-au propus locuinţe la bloc, dar nimeni n-a vrut să plece. Timp de doi ani zona s-a transformat în şantier. Fiecare a refăcut casa cu mijloace proprii, adică cu banii împrumutaţi pentru că nu au primit nici un ajutor financiar.

            Casa familiei Avrămoiu, vecinii noştri, se prăbuşise şi au reconstruit-o de la temelii.

            Mulţumesc lui Dumnezeu că ai mei au rămas în viaţă! Restul nu contează!

            Pentru cei care au provocat dezastrul, să rămână o bilă neagră, la judecata de apoi. Eu nu-mi încarc sufletul cu ură, nici cu regrete!

            Indiferenţa este cea mai bună armă în astfel de situaţii, pentru că fiecare în viaţă este răsplătit după faptele sale.

Familia mea a fost ajutată de un înger păzitor, ofiţerul de miliţie şi sportivul de performanţă, Marian Sima, fost elev al tatălui meu.

            Dumnezeu să te ocrotească şi să te răsplătească cum numai el ştie, stimate domnule Sima!

            Ai fost un erou!

 Volumul ”Centrul vechi” – fragment – Cătălina Stroe