S-a născut la 5 martie 1950 în Urziceni. A fost elev al Școlii generale nr.1 și al Liceului Teoretic Urziceni, promoția 1968.
Urmează Școala tehnică de
industrializarea lemnului Pipera, București.
Este
căsătorit, are doi băieți și două nepoate.
A învățat să joace fotbal cu băieții pe
maidan, lângă Moară, și pe plaja de la
podul peste râul Ialomița. L-a văzut Mițu Dolganiev, care juca la Unirea Urziceni, și i-a spus să vină la
antrenamente.
Astfel că, la vârsta de 15 ani,
domnul Neli Farmache, cum e cunoscut ca jucător, ajunge la echipa de juniori, și
după numai 3 etape, domnul Andrei,
antrenorul, contabil de meserie, l-a luat
la echipa mare, de seniori, a Unirii
Urziceni, pe postul de fundaș lateral dreapta.
Din fire eram foarte timid, și acum
sunt la fel, dar fotbalul m-a înzdrăvenit mental și fizic.
A debutat la Călărași,
unde Unirea Urziceni juca cu veșnica
ei rivală, Dunărea. Nase Papari s-a
accidentat și i-a cerut ca el să-i ia locul. Și a făcut un meci bun în apărare,
plus o pasă de gol.
El m-a învățat cum să stau în
fața atacantului, să-l blochez fără să-l ating cu brațele.
Ca spectator și susținător
al echipei Unirea Urziceni, am
admirat, de la primul meci în care l-am văzut
pe domnul Neli Farmache,
jocul său elegant, susținut de agilitate și picioare puternice,
deposedările prin alunecare, pasele lungi către atacanți și sprinturile pe
linia de tușe urmate de centrări precise...
Nu-mi plăcea să lovesc adversarul! Am
avut mult de învățat de la Sandu Bucșaru, care era un fundaș central extraordinar. Deși avea
platfus și nu putea să se deplaseze mult în viteză, își deposeda adversarul și era un foarte bun
săritor la cap. Îi admiram și pe Lică Voicu, Ștefan Capră, pe Ghidei – Răducanu
Ion. Ce să mai spun de domnul profesor Titi Popescu, un mijlocaș tehnic, de
Costică Gheracostea, de uriașul talent care a fost Marinel Drăghici, de Florin Scăunașu, cu jocul lui exact și
atitudinea de fair play, de Ninedea, vârful de nota 10, de
entuziastul Marin – Gogoașă, cum îl știu spectatorii, Valerică Pojer, un mijlocaș foarte bun, sau
de marele Nelu Ștefănescu - Polonezu, jucător de divizia A, ori de Nelu Stoica
din Armășești – Bălălău, cum îi spuneam. Mie îmi spuneau Țânțarul.
Cel mai important meci din carieră a fost în șaisprezecimile
Cupei României, cu marea campioană Dinamo București, abia sosită din
Brazilia.
...Am fost și eu la acel meci istoric. Cu o zi înainte ninsese abundent,
s-a muncit mult pentru ca terenul de joc să se prezinte cât mai bine... După
primele minute de joc, devenise patinoar.
Adversar mi-a fost Mircea
Lucescu, extrema lor stângă...
Ce
a însemnat jocul de fotbal pentru domnul Neli Ioan Farmache?
Din
fire eram foarte timid, și acum sunt la fel, dar fotbalul m-a înzdrăvenit
mental și fizic. Ca joc de echipă, fotbalul înseamnă prietenie pe viață între
coechipieri și devotament absolut față de culorile clubului și obiectivele lui.
O descărcare extraordinară de energie! După ce m-a operat pe creier, doctorul
Dănăilă a întrebat cu ce mă ocup. Și
părinții și soția i-au răspuns: E fotbalist. Iar medicul chirurg a spus: Fotbalul
l-a ținut în viață!
Unul din fii săi, Ștefan
Răzvan, - nu se putea altfel! -, i-a călcat pe urme: este antrenor la echipa de
fotbal din Urziceni, din 2017, are
Carnet Licența B – pregătire copii. A jucat, de la 15 ani, la junorii clubului Dinamo București, și apoi la Sportul Studențesc, și Constanța, în divizia B.
Alexandru BULEANDRĂ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu