GÂNDURI, RÂNDURI, AMINTIRI....

O mulțime de fapte și întâmplări adunăm de-a lungul călătoriei pe care o facem prin „spațiu și timp” fiecare dintre noi( în același timp sau perioade diferite),călătorie numită....VIAȚĂ. Adunăm în timp amintiri din copilăria, adolescența sau tinerețea noastră pe care le păstrăm cu drag într-un colțișor al memoriei, ascunse în spatele prezentului mai mult sau mai puțin tumultuos pe care îl trăim. Din când în când, cu sau fără un motiv anume, ridicăm „perdeaua timpului” și scoatem de la „păstrare” momente care ne-au marcat, care ne-au influențat, ne-au format sau pur și simplu ne-au emoționat la vremea respectivă. Nu putem schimba trecutul, putem însă să învățăm din el, putem să ne bucurăm de prezent și să-l trăim în așa fel încât viitorul să fie unul...„mai altfel”, mai sigur și mai frumos.

Mulțumim doamnei Cătălina Stroe și pentru povestea de astăzi. Citind-o, mulți dintre noi putem călători înapoi în timp, până în vremea anilor de școală, într-o perioadă când nu tot ce făceam ne încânta, dar știam să găsim ceea ce ne plăcea. O perioadă când existau ore de lucru manual, când învățam să realizăm singuri anumite lucruri, când învățam să reciclăm și să refolosim diverse obiecte fără să folosim însă acești termeni, când învățam ce este responsabilitatea, respectul și seriozitatea, descoperindu-ne chiar noi defectele, dar și calitățile. O perioadă când prieteniile se legau ușor, firesc, iar copiii iubeau mai mult natura și jocurile în aer liber, când timpul parcă stătea în loc și ne bucuram din plin de vacanțele de vară și de prieteni.

Bibliotecar, Pușcoi Mariana.

***Veri, ca pe vremea când eram copil, nu cred să mai fi văzut! ***

Mica masonerie

-din misterele iniţierii proletare -

„Veri, ca pe vremea când eram copil, nu cred să mai fi văzut! Te ardea soarele în cap, nici musca nu mai mişca şi nimeni nu era pe străzi, decât noi, vaşnicii apărători ai steagului unităţii de pionieri, pe care, în mod sigur, nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să îl fure, nici chiar pe bani!

Steagul era foarte sus şi catargul foarte fierbinte, dar noi, bravii pionieri, ne duceam, în schimburi de câte patru ore, să îl păzim! Nu-ţi venea schimbul, nu plecai din post!

Deseori am văzut copii care au luat afacerea în serios şi au stat de pază săracii, ore întregi în soare, chiar lângă catarg, conform regulamentului. La ora două după amiază, când am intrat în post, m-am aşezat la umbră, pe treptele reci de ciment ale Şcolii de pe strada Panduri, mi-am aţintit privirea spre steag, că doar aveam, pe atunci, destulă conştiinţă revoluţionară şi am început să reflectez, ceea ce nu cred că era prevăzut în regulament.

Cum catargul era chiar în mijlocul curţii mi-am făcut socoteala că dacă steagul ar fi fost atacat „terestru”, adică dinspre poartă, eu eram lângă el înaintea agresorului „capitalist”, pe care să îl întreb: „how do you do?”, adică „cu ce treburi prin zonă?”.

Ruşii plecaseră, românii stăteau la umbră şi nu le-ar fi trecut prin cap să fure un bun comun, aşa că singurul pericol ce s-ar mai fi putut ivi era din înalt, adică vreun vultur ce ar fi căutat perdea la cuib. Dar, atacurile pe cale aeriană, cu toată bunăvoinţa de care aş fi dat dovadă, nu cădeau în jurisdicţia mea! Deci, una peste alta, ce făceam noi toată vara, pionierii cei mai mici şi mai fraieri, era să trecem printr-o mare probă de îndobitocire pentru motive pe care le-am înţeles ceva mai târziu, când am aflat de existenţa unei lumi paralele, conducătoare.

Se ştie că în armată, regimentul care pierdea steagul în luptă era desfiinţat, dar noi eram totuşi nişte copii şi nu eram în război cu nimeni, după ştiinţa mea!

Obsesia apărării cuceririlor revoluţionare şi vigilenţa în faţa acţiunilor de spionaj capitalist, trebuiau să ne însoţească permanent – elemente sădite în subconştient – în toate etapele iniţierii proletare ca pionieri, utecişti, membrii de partid.

Un membru de partid avea imunitate de tip parlamentar. Nu putea fi nici arestat şi nici judecat fără aprobarea aparatului de partid. Pentru ridicarea imunităţii era obligatorie excluderea din partid.

În acea vreme, să nu fii pionier, utecist sau membru de partid punea un mare semn de întrebare asupra persoanei în cauză, ori erai prea prost şi nu erai de folos, ori erai mult prea deştept şi prezentai un pericol pentru sistem.

Deci, una peste alta, încă din copilărie eram specializaţi în activităţi de tip militar sau de spionaj. O întreagă literatură pentru adolescenţi, de tip „Cireşarii”, pe care eu personal o adoram, a pregătit generaţii întregi de „detectivi”.

Eram formaţi să fim „cu ochii în patru” şi nu a fost rău pentru cei care nu şi-au pierdut limitele bunului simţ.

Riscul apărea când, înaintând pe scara iniţierii proletare ajungeai, uneori, în vârful piramidei.

Dintr-o dată constatai că regulile nu mai sunt aceleaşi şi tăcerea se impunea, adică să nu auzi, să nu vezi sau măcar să te prefaci şi mai ales să nu vorbeşti mai jos despre ce se întâmplă mai sus, adică exact pe dos faţă de iniţierea anterioară!

În vârful piramidei politice deveneai părtaş la adevăratele secrete ale manipulării sociale comuniste şi puteai privi manipulatorii fără masca obişnuită de activişti şi aristocraţia comunistă conducătoare în toată splendoarea ideologiei sale revoluţionare care nu avea nici o problemă la întâlnirea cu binefacerile materiale ale lumii capitaliste, pe care o frecventa permanent şi din plin.

Când mi s-a oferit prilejul să fiu selecţionată, în tinereţe, pentru vârful piramidei, pentru un post în structura Comitetului Central al UTC, am zis NU, fără nici o părere de rău faţă de situaţia materială extraordinară care mi se oferea.

Eram bine informată şi ştiam că acolo ori te făceai părtaş la PLAN şi te supuneai, ori ieşeai din joc!

Cale de mijloc nu exista, indiferent de ce spun astăzi unii şi alţii.

Eu am preferat să nu intru în horă şi bine am făcut! Nu rezonam cu „armonia proletară” din vârful piramidei!”

(CENTRUL VECHI/2011)

+3