GÂNDURI, RÂNDURI, AMINTIRI...

Ne bat din când în când la poarta sufletului, ca niște prieteni dragi veniți în vizită de departe, cu geamantane pline de emoții, amintirile. Amintiri ce-aduc cu ele un oftat din adâncul sufletului sau un zâmbet înflorit timid în colțul gurii, ba chiar și-un hohot sănătos de râs, o dorință inexplicabilă de a aduce în prezent cu ajutorul cuvintelor, clipe și întâmplări dragi și prețioase din trecut pentru că... am dat din întâmplare peste o fotografie, un text, un obiect ce datează din perioadele cele mai frumoase din viața fiecăruia dintre noi: copilăria și adolescența.

Ce vremuri! Ce oameni! Ce întâmplări! Ce vacanțe de vară au avut generații de copii, când zilele păreau atât de lungi... și vara nesfârșită!

Vremuri când copiii știau să se bucure din plin de lucruri simple și să facă o poveste din orice întâmplare sau moment deosebit, când orice evadare din obișnuit reprezenta atât o bucurie, cât și o aventură.

O astfel de „aventură” descoperim în povestea de astăzi a doamnei Cătălina Stroe. Cred că toți cei care o vor citi își vor aminti de propriile „aventuri” din coplilărie.

Bibliotecar, Pușcoi Mariana.

***

„Soarele se apropia de asfinţit, marea era foarte caldă, nisipul fin şi plaja foarte largă şi pustie.”

....sufletul de copil rămânând impresionat pentru totdeauna de imensitatea de...albastru ce dubla pe pământ albastrul cerului, ca și cum acesta s-ar fi privit într-o oglindă...

***

Vara - să ne cunoştem ţara!

„Mijloacele de transport cu care am vizitat ţara prin anii 1959-1962 ar stârni nedumerirea şi poate chiar zâmbetele celor care acum, după cincizeci de ani, se deplasează cu mijloace moderne şi în mod sigur nici nu-şi pot imagina cum ar putea fi altfel.

Vara se organizau excursii „cu şcoala” şi cu un caracter educativ, patriotic, cultural, etc..

Pentru excursiile de o zi, ne urcam în camioane descoperite, în care se aranjau nişte canapele. Eram atenţionaţi să nu ne sprijinim prea mult de obloanele laterale şi... la drum!

Aşa am ajuns la Complexul istoric-militar MĂRĂŞEŞTI unde tatăl meu, profesor de istorie, ne-a vorbit despre importanţa evenimentelor consemnate acolo.

Mi-am făcut o fotografie pe tun, în poziţie de tragere şi ne-am întors acasă până seara, pentru că acolo era un mesaj plin de semnificaţie politico-istorică: „Pe aici nu se trece!” adresat de fapt trupelor invadatoare.

Excursiile în circuit, cu durata de aproape zece zile, se organizau cu vagoane de cale ferată, amenajate ca dormitoare. Deci, într-un vagon, în fiecare compartiment, se aranjau suporturi de scândură pe care se plasau câte două saltele, una sus şi una jos.

Un compartiment era destinat pentru alimente, roşii, brânză, pe care le luam de acasă, restul produselor erau cumpărate pe traseu.

În oraşele stabilite ca puncte turistice, vagonul sau vagoanele cu elevi erau garate pe o linie moartă şi repuse în circuit la cerere. Aşa am vizitat Iaşul, bojdeuca lui Creangă, Opera, grădina Copou cu Teiul lui Eminescu, Universitatea şi bineînţeles, obligatoriu şi câte un obiectiv industrial.

La Cluj, în splendida sală de teatru poleită cu aur, am vizionat spectacolul „Moartea unui comis voiajor”.

A urmat apoi celebra Grădină Botanică şi fabrica de încălţăminte Clujana.

Nu voi uita niciodată mirosul infernal din secţia de tăbăcărie, care m-a afectat aşa de tare, că n-am putut mânca toată ziua.

Pe tot acest traseu prin ţară am avut grijă să îmi notez zilnic impresiile. Din păcate acest jurnal, foarte reuşit ca stil literar şi conţinut în informaţii, mi-a dispărut în inundaţiile din anul 1975 din Centrul Vechi.

Un alt traseu, tot cu trenul, l-am făcut în Dobrogea la vestigiile istorice şi s-a continuat cu o plimbare cu vaporul pe braţul Sulina până la Marea Neagră.

Am rămas cu două amintiri, în urma acestei excursii: una frumoasă şi alta neplăcută.

Drumul cu vaporul a fost un coşmar pentru mine pentru că era foarte cald, apa din sticlele îmbuteliate era mizerabilă, cu un gust sălciu şi ţânţarii aveau în mod evident o mare pasiune pentru mine.

În schimb, ajunsă la Marea Neagră, am fost recompensată pentru toate chinurile suferite.

Soarele se apropia de asfinţit, marea era foarte caldă, nisipul fin şi plaja foarte largă şi pustie.

Am privit toţi, cu mare curiozitate, cum apa Dunării înaintează într-un mod vizibil în mare, ceea ce reprezintă un spectacol deosebit.

După călătoriile cu vagonul de dormit improvizat şi cu camioane cu care astăzi se cară pepenii, am avut parte şi de o călătorie cu autocarul cu destinaţia Bulgaria, cu plecare din Centrul Vechi.

La graniţă la Russe, vameşul care a intrat în autocar ne-a întrebat dacă avem stofă, pentru că baloturile de stofă şi ciorapii de nylon aveau mare căutare la bulgari.

Cu banii luaţi, românii cumpărau bijuterii de argint în filigran, fiole de parfum de trandafir puse în nişte minarete cât un deget, frumos colorate şi caramele.

Esenţa de trandafiri venea dintr-o zonă centrală a Bulgariei numită Valea Trandafirilor.

Când vameşul a întrebat de stofă, tatăl meu, care era foarte glumeţ, ca să-şi distreze colegii profesori cu care eram în excursie, a spus vameşului că el „are stofă”, adică e un om de calitate.

Vameşul a vrut să ne dea jos pe toţi ca să facă controlul bagajelor, dar noroc că a intervenit un coleg al lui care ştia româneşte şi i-a explicat gluma.

Românii sunt extrem de inventivi şi am rămas mirată când am aflat că un turist a trecut cu un sul de stofă, înfăşurat de multe ori în jurul corpului.

Dar şi vameşii îşi îmbogăţesc mereu baza de date cu noile şmecherii şi tot aşa... se progresează în lume!

Despre excursiile şcolare de acum cincizeci de ani nu pot spune decât atât: scopul scuză mijloacele!”

(CENTRUL VECHI/ 2011)

+8