***Ceea ce
rămâne în amintirea colectivităţii este prezenţa scenică în viaţa socială. Când
un bun profesionist este dăruit de la Dumnezeu cu harul comunicării, atunci se
produce miracolul şi se creează Personalitatea.***
Mulțumim
doamnei Cătălina Stroe pentru aceste rânduri (gânduri) pe care vi le împărtășim
astăzi ... o altă poveste frumoasă despre oameni și locuri dragi, fragment
extras din cartea sa „Cei șapte ani de acasă...” apărută în anul 2011.
Bibliotecar, Pușcoi
Mariana.
*** XII.
Amintiri dragi***
„Tot pe la
începutul anilor ’50, printre atracţiile de seară, în afară de cofetărie şi
cinema era şi grădina de vară restaurant, de unde se ridica în aer mirosul de
mititei şi sunetul muzicii de orchestră.
La celălalt capăt al străzii noastre, în apropierea străzii
Panduri, pe care se situau Şcoala şi Spitalul, se afla terasa numită La Balcan
după numele distinsului proprietar. Acolo, se strângeau din când în când, la o
bere şi mai ales să stea de vorbă, intelectualii oraşului care locuiau prin
apropiere: profesori, avocaţi, medici, etc.
Ca să ajungi la terasă, urcai multe trepte, printr-un spaţiu
destul de îngust. Pe terasă era foarte intim şi umbros, datorită iederei care
atârna peste grilajul de lemn ce împrejmuia locul.
Tata, când se întâlnea cu prietenii, mă lua câteodată cu el,
pentru că nu îi deranjam cu nimic.
Mâncam alune şi îmi plăcea să îi privesc cum discută, cum
râd, cum beau bere din halbe mari, înrourate. Erau tineri şi entuziaşti!
Într-o după amiază, tata a amuzat toată adunarea cu modul în
care şi-a interpretat, cu talent, rolul de ospătar, rol care i s-a oferit pe
neaşteptate. Vara, el purta o haină albă, din pânză. Clienţii de la o masă l-au
abordat crezând că e chelner. În loc să se supere, tata a intrat în joc.
Şi-a scos din buzunar un creion şi o foaie şi a notat
conştiincios comanda, apoi a trecut nota la bucătarie, în hohotele de râs ale
colegilor săi. Aveam să-l revăd mai târziu în roluri adevărate, pe scenă.
Prin anii 1953-1954 aveam deja cinci, şase ani şi devenisem
un fel de copil de trupă în anturajul tatălui meu.
Mi-au rămas, ca mărturie, câteva fotografii în care el
poartă celebra haină albă, despre care am vorbit mai sus, sau în care eu mă
aflu în mijlocul unui grup de oameni extraordinari pe care aveam să îi
reîntâlnesc mai târziu, în viaţă mea şcolară, onorată să le fiu elevă: Valeriu
Mocanu, Vasile Ichim, Chiţu Ion şi mulţi alţii.
Pe strada Regele Ferdinand de astăzi, la Şcoala Pedagogică,
devenită mai târziu internat şi apoi Casă a pionierilor, se organizau baluri de
sfârşit de an, care se ţineau după amiaza şi se sfârşeau înainte de lăsarea
serii.
Eu mă ţineam ca un scai după un tânăr profesor de limba
română, Vasile Ichim, pentru că era mereu cu zâmbetul pe buze şi pus pe glume.
Mă lua în braţe şi dansa cu mine sau spuneam poezii împreună. Era bun prieten
cu tata şi mă răsfăţa foarte mult. Tata îi zicea: Măi Vasile, dacă o să ai o
fată, să-i zici Cătălina. Şi el nu a uitat!
Fiica domniei sale poartă acelaşi nume ca şi mine.
Cum eram mereu în preajma sa, cu intuiţia mea de copil, am
priceput repede că o idilă de dragoste începea să se înfiripe între el şi o
superbă domnişoară, blândă şi frumoasă ca o zână, care, mai târziu, i-a devenit
soţie pentru toată viaţa, doamna Silvia Ichim.
Valerică Mocanu era si el pe ringul de dans. Fiind asaltat
de câteva admiratoare foarte insistente, a preferat un refugiu strategic,
luându-mă în braţe şi dansând cu mine.
Când pericolul s-a îndepărtat, m-a lăsat jos şi am făcut
primii mei paşi de vals şi de tango căţărată pe vârful pantofilor lui.
Era un tânăr cu un aer timid, extrem de plăcut, sensibil şi
rezervat. Mai târziu, în şcoală, mi- a fost profesor de limba română.
Ne-a stimulat mult în creaţia poetică, el însuşi fiind poet.
Tot el mi l-a prezentat pe Fănuş Neagu, scriitorul, într-o zi, când ne-a luat
cu maşina de la Bucureşti, pe mine şi pe tata. Ca actor, şi-a manifestat
talentul pe scena Casei de Cultură din Urziceni, construită în Centrul vechi, peste
drum de Grădina de vară, şi unde activa, cu mare succes, echipa de teatru de
amatori a cadrelor didactice din Urziceni, care formau nucleul principal.
A jucat în mai multe piese de teatru dar, nu ştiu de ce,
mi-a rămas în minte fantastica sa prezenţă scenică din Piaţa Ancorelor alături
de Vasile Ichim.
Povestea era simplă. Un marinar de pe un submarin, prins
într-o poveste de dragoste, întârzie la îmbarcare. Submarinul pleacă şi piere
într-un accident la puţin timp după părăsirea portului. El rămâne astfel
singurul supravieţuitor al echipajului din care făcea parte.
Ce va fi viaţa sa? Şansă sau pedeapsă? Aceasta e întrebarea!
Navigând între o dragoste salvatoare şi o datorie neîmplinită, personajul, un
fel de Hamlet modern, încearcă să-şi înţeleagă destinul.
Disperare, remuşcări, îndoieli, îl poartă aproape de
întrebarea otrăvită: a fi sau a nu fi? Dialoguri imaginare cu cei dispăruţi
defilează pe scenă, într-un decor suprarealist cu voaluri imense, inundate
într-o lumină albăstruie.
Actorul, nu mai este el, ci personajul cu care s-a
identificat, iar spectatorii plonjează, ca în transă, în apele adânci ale
gândurilor sale.
Rolul a fost pe măsura actorului, iar Valeriu Mocanu a fost
un Actor pe măsura rolului.
Moartea sa prematură m-a întristat profund!
Multe dintre amintirile mele din prima copilărie, sunt legate
de oameni care au plecat spre nefiinţă şi care, poate... discută acum la altă
terasă şi sunt din nou tineri cum îi ştiam. Prin simplul fapt că s-au întâlnit
într-un anumit loc, într-un anumit moment, au generat în jurul lor un câmp
energetic special, o lume magică, care a atras în sfera ei pe mulţi alţii,
iubitori ai limbii române, pasionaţi de teatru şi literatură.
Scena lor era clasa, era teatrul, era viaţa. O întâlnire
binecuvântată de Dumnezeu!
În viaţă, amintirile care rămân despre profesioniştii
devotaţi se referă în exclusivitate la meseria lor: a fost un doctor bun sau a
fost un excelent profesor.
Nimeni, niciodată, nu se preocupă să facă referinţa la viaţa
personală a fiecăruia, cu urcuşurile şi coborâşurile sale.
Ceea ce rămâne în amintirea colectivităţii este prezenţa
scenică în viaţa socială. Când un bun profesionist este dăruit de la Dumnezeu
cu harul comunicării, atunci se produce miracolul şi se creează Personalitatea.
Harul comunicării se manifestă prin cuvânt. Cuvântul e
vibraţie, iar vibraţia creează deplasări de energie în Univers. Cuvântul are
putere asupra destinului oamenilor şi trebuie manipulat cu atenţie pentru că
poate aduce fericire sau nenorocire. Cuvintele sunt copacii, iar limba
naţională e pădurea şi limba naţională, atât timp cât e vorbită, e limbă vie,
mărturie a faptului că poporul care o vorbeşte există.
Nu întâmplător profesorii de limba română au fost în fruntea
acţiunilor de promovare a limbii.
Pe lângă activitatea zilnică de la catedră, ei au fost
creatori literari, au condus cenacluri literare, au condus echipe de teatru şi
au fost ei înşişi actori.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu