„Gânduri, rânduri, amintiri... despre (pentru) oameni( locuri) dragi”

***Cinematograful devenise reper pentru întâlniri, loc de înfiripare şi de deşirare pentru iubirile adolescenţei.***

Mulțumim doamnei Cătălina Stroe pentru aceste rânduri (gânduri) pe care vi le împărtășim și astăzi ... o altă poveste frumoasă despre oameni și locuri dragi, fragment extras din cartea sa „Cei șapte ani de acasă...” apărută în anul 2011.

Pe cei care își doresc să citească în întregime cartea, îi invităm să o împrumute, aceasta aflându-se în colecțiile bibliotecii noastre.

Bibliotecar, Pușcoi Mariana.

XI. Promenada

„Anii 1950 au marcat apariţia primelor aparate de televiziune în oraş

Acasă, noi eram conectaţi la un minuscul difuzor. Ştirile veneau prin Staţia de radiodifuziune de lângă biserica din Volna. Seara se transmitea emisiunea locală.

Primul televizor apărut pe strada noastră aparţinea domnului profesor de educaţie fizică, Procopie Vasilescu.

Era un Rubin rusesc.

Prin extrema amabilitate a posesorului, care a permis accesul la televizor, casa sa devenea uneori un mini cinematograf pentru toţi vecinii. Noi, copiii, ne aşezam turceşte pe jos, iar mai în spate erau aranjate scaunele, pe două sau trei rânduri, pentru cei mari.

În Centrul oraşului, la capătul străzii Ferdinand, se afla cofetăria Trandafirul - pe locul restaurantului YAK de astăzi - şi alături, unde şi în ziua de azi este un teren viran, era Grădina de vară cinematograf.

Un cinematograf adevărat a fost inaugurat în anul 1954, cu filmul Moara cu noroc şi cu o foarte frumoasă festivitate de deschidere. Localul situat pe Calea Bucureşti e acum o ruină - ca un templu antic

- dar, pentru multe zeci de ani, a fost un loc foarte fierbinte al oraşului, o adevărată inimă vie, o aerogară pentru sentimente, unde aterizau capodoperele cinematografice ale lumii.

Cinematograful devenise reper pentru întâlniri, loc de înfiripare şi de deşirare pentru iubirile adolescenţei.

Pentru filmele de mare success şi nu erau puţine, ne înghesuiam la coadă, încă de dimineaţă, ca să prindem bilete.

Când rulau celebrele filme indiene, cu actorul Raj Kapur, cinematograful era luat cu asalt de ţiganii de la Bărbuleşti, oameni sentimentali, care înţelegeau mai bine ca oricine suferinţele unei inimi îndurerate şi urmăreau cu sufletul la gură aventurile fraţilor indieni.

Erau spectatori civilizaţi, doar că erau guralivi, iar la sfârşitul filmului, sala era plină de coji de seminţe de floarea soarelui. Filmul, îl vedeau de mai multe ori, ceea ce făceam şi noi copiii.

Numai astfel pot să îmi explic, de ce, după atâţia ani, mi-a rămas în minte refrenul din celebrul

film Vagabondul, cântat de interpretul principal, un fel de Charlie Chaplin indian:

am pantofii japonezi, pantalonii sunt englezi, e nemţească şapca mea, indiană inima.

Avaramu, a,a, a,a…….!

Cântecelul se dovedeşte a fi de mare actualitate în România de azi, cu o singură corectură privind naţionalitatea inimii.

La sfârşit de săptămână nu mai era circulaţie pe străzi. Toţi copiii din vecini se adunau pe mijlocul drumului. Săream coarda şi ne jucam de-a alergatelea de ne scăpărau picioarele, sub atenta supraveghere a tatălui meu care, de multe ori, intra şi el în joc. Pentru a calma spiritele, el se plasa în mijlocul străzii şi întindea mâinile de o parte şi de alta şi noi ne agăţam de el întinzând mâinile la fel, până când se forma un mare lanţ de copii.

Tata, care era în centru elicei, începea să se rorească uşor şi noi urmam încet mişcarea. Aşa reuşea să ne adune într-o formaţiei ce putea fi controlată, iar noi să ne regăsim suflul. Când toţi erau potoliţi, ne ducea la colţ la cinema, la grădina de vară. La intrare el plătea toate biletele, care erau la jumătate de preţ pentru copii şi în plus ne mai lua câte un cornet de seminţe de dovleac, pentru fiecare.

Ocupam cu toţii cam două rânduri de bănci de lemn, fără spătar.

Părinţii, care oricum erau pe la porţi, apreciau foarte mult acestă dispariţie a odraslelor zgomotoase pentru că se puteau concentra să privească, fără grijă, la cei care se îndreptau spre zona de Promenadă. Termenul de strada mea, cuprindea în mod explicit porţiunea cuprinsă între Biserica Sfânta Treime din Centrul vechi şi Cofetăria Trandafirul.

Acesta era Promenada mică, luminată doar de becurile de pe stâlpii de lemn şi încadrată de case impozante, ce aparţinuseră unor proprietari importanţi: avocatul Angelescu - sediul Băncii, avocatul Nicolescu - reşedinţa familiei Canachiu, colonelul Anghel - reşedinţa familiei Condu, toate pe partea stângă, mergând spre Centru.

Pe partea dreaptă se aflau fostele proprietăţi ale lui Mitu Măcelaru negustorul - reşedinţa actuală a doamnei profesoare Ene Dorina şi hanul cu restaurant din capul străzii - reşedinţa familiei Gherzu. Alţi proprietari celebri mai erau doctorul Veza (Oscar Weissa) - actualul sediu al CAR pensionari şi avocatul moşier Vasile Rădulescu - casa de lângă Brutăria veche - brutărie în prezent demolată.

Acesta avea o fiică Coca, una din frumuseţile oraşului, care a murit de tânără, bolnavă de plămâni.

De dragul ei suspina poetul Lucian Blaga, aşa cum a precizat domnul Vasile Ichim în cartea sa, Amintiri din Urziceni.

Promenada mare, cea luminată a giorno de către ghirlandele de becuri ce o traversau din loc în loc, se întindea între cofetăria Trandafirul şi Gradina de vară a restaurantului Ciocârlia şi a constituit o mare atracţie pentru o foarte lungă perioadă de timp.

Prin anii ’60- ’70, Promenada avea ca actori în special elevii şi elevele de la liceu, printre care mă număram şi eu - şi ofiţerii de la garnizoana militară de avioane cu reacţie de la Alexeni. Mutarea acestei garnizoane, la Ianca, a lăsat multe inimi îndurerate şi a sporit substanţial veniturile CFR-ului pe linia Urziceni-Brăila.

Din acel moment Promenada nu a mai fost aceeaşi!

Încet, încet, au început să se ridice construcţii de locuinţe pe strada Scânteia - actuala Cale Bucureşti - zonă înaltă, ferită de inundaţii, care a concentrat un mare număr de populaţie mai sus de actualul sediu al Băncii Comerciale.

După inundaţia catastrofală din iulie 1975, a început perioada de declin pentru Centrul vechi.

Unele case au fost distruse, altele refăcute aproape integral pentru că apa a atins cota de aproape doi metri înălţime pe alocuri şi dacă multă lume a fost salvată, asta ţine de miracol. Centrul vechi este în prezent un amalgam de mici prăvălii, deschise una lângă alta, printre câteva construcţii de locuinţe impozante.

Noaptea, pe locul Promenadei, se plimbă doar câinii vagabonzi!

Nimeni nu se mai aventurează să meargă pe jos, strada devenind doar o rută ocolitoare pentru autoturisme.”

9