***Nu poţi separa spectacolul de viaţă, cum nu poţi separa omul de amintirile sale.***
Mulțumim doamnei Cătălina Stroe pentru aceste rânduri (gânduri) pe care vi le împărtășim astăzi. Este o poveste frumoasă despre oameni și locuri dragi, fragment extras din cartea sa „Cei șapte ani de acasă...”, apărută în anul 2011.
Bibliotecar, Pușcoi Mariana.
XIII. Actorii
„Talentul e firul scurt, telefonul roşu, linia directă cu Dumnezeu. Abonaţii sunt înscrişi prin naştere.
Talentul îl ai sau nu îl ai!
Puterea şi modul cum este utilizat creează diferenţa între oamenii de talent.
Talentul e pus în valoare de pasiune. Unii îşi descoperă talentul din întâmplare constatând că nu au rezultate în alte domenii.
Distinsa doamnă doctor Popa Maria, născută în 1917,mi-a povestit că înainte de anii 1935 – 1936 femeile doctor erau rara avis. O astfel de pasăre rară s-a prezentat în echipa unui renumit profesor doctor al epocii, care nu s-a abţinut să nu o tachineze: “Ce cauţi dragă aici? Femeile sunt bune la cratiţă sau în patul bărbatului!”
Tânăra doctoriţă i-a răspuns cu umor: “Ce vreţi să fac domnule doctor, eu nu am talent nici pentru una, nici pentru alta!”
Sper că la cei peste nouăzeci de ani, pe care îi are, să o ajute Dumnezeu şi să-i dea timpul necesar
ca să ne livreze şi alte mărturii ale activităţii medicale româneşti, din ultimii şaptezeci de ani.
Cea mai mare parte din aceşti ani doctora şi i-a petrecut în Urziceni.
Având în genealogia sa o contesă italiancă, doamna doctor Maria - Michi Popa se bucură de o vitalitate spirituală ieşită din comun şi este păstrătoare a unor amintiri nealterate pe care, cu o asistenţă literară adecvată, ar dori să le prezinte sub titlul Amintiri de-o viaţă.
Tatăl meu, pregătit iniţial să fie preot, deci un orator pe viaţă, avea o voce puternică şi o dicţie clară, rezultat în parte al cursurilor de latină şi greacă care impuneau multe citate.
În mod natural s-a alăturat echipei de teatru care s-a înfiripat cu un nucleu important de cadre didactice, iar eu în mod natural m-am alăturat acestei echipe, ca spectator fidel şi figurant de ocazie.
Aveam gustul pentru teatru, dar mi-am dat seama curând că nu e o meserie uşor de practicat.
În piesa Răscoala, pusă în scenă prin anul 1953, eu făceam parte din droaia de copiii ai unei familii de ţărani săraci. Ne prezentam la teatru cam pe la ora cinci şi spectacolul începea pe la ora şapte seara.
Mama mea, foarte grijulie, mi-a dat bine să mănânc înainte de spectacol. A fost o greşeală fatală care putea să-mi ruineze cariera artistică. Să fii cu burta plină, să ţi se dea pe scenă să mănânci un castron plin de terci şi să te vaiţi cu ochi rugători: Mamă, mi-e foame!.
A fost unul din cele mai dificile roluri ale mele, fapt care m-a determinat să acord un respect nemărginit meseriei de actor şi să mă retrag spre activitatea regizorală, în care am debutat în clasa a doua cu Domnul Goe de I.L. Caragiale.
Această activitate mi se potrivea de minune şi mi-am dat seama că o practicam din instinct. Copil fiind, am fost foarte necăjită că impozanta manifestare de 1 Mai s-a anulat din cauza ploii, aşa că am hotărât să nu las să treacă evenimentul nesărbătorit.
Am adunat câţiva copii de pe stradă, le-am pus banderole la mână, i-am aşezat în şir şi am defilat pe toată strada, de câteva ori de la un capăt la altul sub privirile singurului spectator interesat – paznicul de la bancă.
Altă dată am pus un cearceaf, între două magazii, ca să ţină rol de cortină – un element indispensabil pentru orice spectacol pe atunci – şi am invitat toţi vecinii la un recital de poezii pe care îl pregăteam cu copiii lor.
Mama a rămas surprinsă când a văzut că vecinii îi invadează curtea cu scaunele în mână, pentru că nu o prea ţineam la curent cu preocupările mele artistice. Spectacolul a avut loc în condiţii foarte bune, chiar dacă unii actori au avut trac şi au uitat unele versuri.
În paralel, eram prezentă mereu, la spectacolele teatrului de amatori, atât în faţa cât şi în spatele scenei.
Într-o seară am fost cu tata la Bucureşti la Operă. Îmbrăcată în costuma de marinar, cu fustiţă albastră şi şosete trei sferturi albe, am văzut opera Rigolletto de Verdi. Am întâlnit o lume magică în care sala trecea dintr-o dimensiune în alta, luminile se făceau din ce în ce mai mici până când totul se cufunda în întuneric.
Apoi era CORTINA, imensă, de catifea şi cu ciucuri aurii – poartă magică între două lumi diferite.
CORTINA şi LUMINA dădeau suficiente emoţii, pentru ca bietul spectator, după ce bătea gongul, să nu mai ştie cine e şi unde se află.
Şi începea SPECTACOLUL!
Am fost şi la un spectacol la CIRC , tot la Bucureşti, unde am trăit sentimente contradictorii între milă şi curiozitate faţă de animalele exotice expuse după gratii şi devenite ARTIŞTI fără voia lor.
Bucuria mi-a revenit când l-am văzut pe celebrul actor comic Mircea Crişan, care şi-a făcut apariţia coborând ca un îngeraş de sub cupola circului, el având o greutate impresionantă.
Alt spectacol de Operă de care îmi amintesc a fost Aida cu o scenografie somptuaoasă, cu costume din epoca faraonică şi cu multe arii interpretate de un cor de bărbaţi. Unul dintre actorii principali juca rolul unui general numit RADAMES şi m-a impresionat aşa de mult încât, ajunsă acasă, mi-am botezat pisoiul cu numele lui.
Cu gândul la impunătorul şef de armată, mă prăpădeam de râs când o auzeam pe mama strigând prin casă: Zât de aici, Radames!
După ce trăisem astfel de experienţe artistice, printre decorurile de pe scena Casei de Cultură din Urziceni mă simţeam bine ca peştele în apă.
Spectacolul cu piesa Steaua fără nume l-am văzut din culise. Mare parte din acţiunea piesei se desfăşura pe peronul unei gări.
Ce se putea întâmpla într-o gară de provincie? În primul rând eu urmăream cele două rulouri, din spatele scenei dispuse lateral, pe care se rula şi se derula o bandă de carton pictată cu compartimente de tren. Şuieratul şi zgomotul roţilor de tren proveneau de la o bandă de magnetofon ce fusese înregistrată în gară, pe un magnetofon TESLA.
Efectele de lumină erau asigurate cu o paletă de cercuri colorate care treceau prin faţa unui proiector aşezat în partea de sus a sălii de spectacol.
Efectele speciale, astfel asigurate, încadrau jocul actorilor.
Tatăl meu era şeful gării, cu chipiu, cu fluier şi cu o obsesie permanentă să-şi potrivească ceasul de buzunar cu ceasul gării.
Pe peron, patrula Domnişoara Cucu, profesoară bătrână şi nemăritată, responsabilă cu respectarea moralităţii de către tinerele fete ale şcolii, care nu aveau voie să se fâţâie pe peron. Rolul ei se întindea pe o gamă largă de emoţii - trecând de la comedie până la dramă – şi a fost interpretat cu strălucire de doamna profesoară Tatiana Radu.
Pe acelaşi peron, blândul profesor Miroiu, pasionat de astronomie, întâlneşte o cometă în persoana Monei, o aventurieră înfăşurată în blănuri, personaj bizar şi confuz, care a coborât din trenul ce mergea spre Cazinoul Sinaia.
Talentul artistic al lui Vasile Ichim, atinge în acest rol, nivelul de actor profesionist de înaltă clasă, aşa cum i s-a întâmplat şi în alte roluri.
Într-un alt spectacol, cu piesa Pădurea de Ostrovski, Vasile Ichim şi Anatol Pavlovski interpretau rolul a doi actori, unul de comedie şi altul de dramă, veniţi la odihnă la o rudă la ţară.
Prezenţa lor scenică le-a adus aplauze furtunoase.
Noi, copiii, îl imitam pe Vasile Ichim care spunea repede – test de dicţie care se cerea actorilor
- : capra sare masa, iada sare casa, etc...
Tata juca rolul unui moşier rus, iar eu îl urmăream cu mare atenţie când, deodată, în mijlocul unei replici, unul dintre actori a dispărut brusc din scenă. Nimeni nu a înţeles ce s-a întâmplat.
S-a tras cortina şi actorul a ieşit din cuşca sufleurului unde se găsea doamna învăţătoare Geta Tănăsescu, peste care căzuse, din cauză că a cedat o scândură a scenei.
Aveam obiceiul să învăţ replici din spectacole. Mama râdea când mă vedea plimbându- mă prin casă zicând: Politica, scumpă doamnă, este o meserie care se practică numai stând în picioare!
De data asta era o replică a tatălui meu, care era avocatul Procopiu în piesa Titanic vals a lui Muşatescu.
Prinţul scenei a fost însă întotdeauna profesorul de limbă română Anatol Pavlovski. Avea prestanţă şi natura îl înzestrase cu nişte ochi superbi bleu – verzui şi o ţinută de june prim. Vocea sa avea un timbru extrem de plăcut, pe care şi-o purta cu uşurinţă de la şoaptă la tunet.
În piesa Unirea, în rolul lui Vodă Cuza, era aşa de impresionant în tunica de epocă cu epoleţi aurii, încât la finalul spectacolului, doamna profesoară Ţuca soţia sa, i-a zis: Hai Tolea aşa acasă, că arăţi tare frumos!
Profesionalismul cu care jucau aceşti oameni
era fantastic, era aproape un miracol ce se petrecea pe scenă.
Talentul interpreţilor – Vibraţia lor artistică – în combinaţie cu Vibraţia spectatorilor, ajungea uneori la un înalt nivel de rezonanţă care spărgea barierele, unifica timpul şi spaţiul într-un MOMENT MAGIC – momentul inspiraţiei în care a fost produsă creaţia artistică.
Actorii profesionişti, după ce trăiesc momentul de înălţare de pe scenă, trăiesc deseori coborârea pe crucea răstignirii până când un alt rol le dă un alt prilej de înălţare.
Referitor la acest sentiment, actorul Ştefan Iordache spunea într-un interviu: Ceea ce mă sperie este HĂUL sălii goale de spectacol.
Se sting aplauzele, se sting luminile, se stinge viaţa!
Avantajul actorilor amatori este că se întorc printre ai lor, unde se reîncarcă. Nu au timp să cunoască decepţiile unui profesionist. Pentru profesorii artişti spectacolul nu se termina niciodată.
Nu există emoţii mai puternice şi spectacol mai mare decât într-o sală de clasă, unde marile tăceri se îmbină cu vorbele şi momentele de dramă se îmbină cu cele de comedie.
Nu poţi separa spectacolul de viaţă, cum nu poţi separa omul de amintirile sale.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu