„Gânduri, rânduri, amintiri... despre (pentru) oameni( locuri) dragi”
***Trăiam acea nelinişte leneşă, numită de poeţi melancolie!***
Mulțumim doamnei Cătălina Stroe pentru aceste rânduri (amintiri) pe care vi le împărtășim și astăzi ... o altă poveste frumoasă, „melancolică”, cu iz de ...gogonele, familiară multora dintre noi, o altă amintire care, cu siguranță ne-a făcut pe toți cei care am citit-o , să ne întoarcem în timp, în vremea copilăriei. Putem vedea cu ochii sufletului, fie un tablou de toamnă, la care adăugăm un strop din inocența copilăriei, un „praf de nostalgie”, „icoana” mamei, fie o secvență din viața școlarului de odinioară și cu siguranță „dor” de acele vremuri... cât cuprinde. Este un fragment extras de data aceasta din cartea sa „CENTRUL VECHI -note biografice” apărută în anul 2011.
Celor care și-ar dori să o citească în întregime, le facem cunoscut faptul că aceasta se găsește în colecțiile bibliotecii noastre și poate fi împrumutată.
Bibliotecar, Pușcoi Mariana.
Melancolie... cu miros de gogonele!
Cu spatele sprijinit pe una din laturi şi cu picioarele întinse de-a lungul pervazului, priveam spre stradă de la una din ferestrele casei noastre, din Centrul Vechi.
Aveam nişte pantaloni de trening albaştri, un pluovăraş bleumarin şi o privire plină de visare.
Mă simţeam învăluită de acea zi de toamnă, nici însorită, nici noroasă.
Crizantemele, de toate culorile, nu îşi definiseră încă poziţia în spaţiu, probabil din cauza umezelii, iar frunzele celor doi butuci de viţă de vie, puşi de decor în curte, erau bineînţeles... ruginite!
Peste câteva zile începeam cursurile clasei a cincea. Îmi cumpărasem caiete, uniformă şi tot ce era necesar şi acum trăiam un sentiment ciudat de aşteptare... cu ochii spre poartă!
Mama mea era în curtea din spate, înconjurată de borcane mari de sticlă pe care le spăla cu apă fiartă.
Pentru moment nu mai aveam chef să mai citesc, televizor nu aveam încă şi nici telefon, iar filmul de la cinematograf îl văzusem deja.
Aşezată pe pervazul ferestrei, nici în casă, dar nici afară, mă simţeam într-o stare ciudată, nici acolo, nici în altă parte, ca într-o lume interdimensională.
Trăiam acea nelinişte leneşă, numită de poeţi melancolie!
Dintr-o dată, simţurile mi-au fost trezite de un miros ciudat, care mi-a amintit instantaneu că mama pune murături pentru iarnă.
Era evident că începuse sezonul sacrificiilor: copiii intrau în clase şi legumele în borcane!
Mirosuri, culori, o mulţime de senzaţii mă înconjurau. O lume senzaţională!
Gândind aşa, m-am lăsat din nou cuprinsă de acel sentiment de melancolie, o melancolie... cu miros de gogonele!
Şcoala cu Vultur!
- flashuri -
Din primul an de şcoală şi până la intrarea la facultate am purtat, ca toată lumea, uniformă.
În clasa întâia uniforma era neagră şi acoperită cu un şorţuleţ alb, cu volan.
Când ai ŞORŢ, ai şi treabă de făcut!
În afară de lecţii aveam ore de lucru manual.
Uneori împleteam, din foi de porumb, rondele de pus la uşă sau confecţionam coşuri din nuiele de răchită.
Alteori coseam, pe o pânză de etamină, tot felul de floricele.
Firele de mătase se transformau prin magie în garofiţe roşii, galbene şi albastre.
Mai târziu ni s-a schimbat uniforma, un şorţ negru deasupra unei rochiţe pepite.
După ce am terminat, cu examen, cursurile primare, în localul numit „Popa Preda”, o casă naţionalizată probabil de la un preot, trebuia să trecem la Şcoala de şapte ani, fosta „Şcoală de băieţi” situată pe aceeaşi stradă, numită în prezent Regele Ferdinand, dar fiind prea multe clase, am fost dispersaţi pentru un scurt timp şi prin alte clădiri închiriate, prin apropiere.
„Şcoala de băieţi” era o şcoală impunătoare care m-a impresionat întotdeauna. Avea un hol imens şi în înaltul lui era atârnat un vultur mare, negru, împăiat, cu aripile larg deschise, parcă în semn de protecţie!
Bizar acest vultur!
Oricum ne obişnuisem cu el, dar de acolo, din înaltul clădirii, impunea respect şi nu prea îţi venea să alergi, ca nebunul, pe hol.
În această şcoală am avut nişte profesori excepţionali: Mârza Emil la română, Nediţă Niculiţă la fizică, Panait Dumitru la matematică şi mulţi alţii.
La examenul de absolvire a clasei a şaptea, domnul profesor Panait a făcut cu mine un fel de reprezentaţie de tenis rapid cu formulele de geometrie pe care, de altfel, le visam. Mi-a pus zeci de întrebări la care răspundeam pe nerăsuflate. A dorit probabil ca toată comisia de examinare să înţeleagă de ce îmi dădea nota zece, cred eu.
Datorită profesorului Emil Mârza, un om extraordinar de bine pregătit, gramatica nu mai avea nici un secret pentru mine. Din acest motiv, după ieşirea de la proba scrisă de limbă română, pe scările de la intrarea principală a Şcolii de băieţi, am avut îndrăzneala să contrazic pe unii membrii ai comisiei de examinare care ieşiseră în pauză şi m-au chestionat asupra abordării subiectului de la gramatică. După discuţii aprinse, în final şi-au dat seama că eu aveam dreptate. Cred că nu ştiau cu cine au de-a face! Glumesc bineînţeles!
Vulturul mă făcea vitează!
De fapt, gramatica română este foarte dificilă. E ca o pădure seculară în care te poţi rătăci uşor!
La proba scrisă la literatură, am acoperit treizeci de pagini mari pentru că a fost un subiect de compoziţie care mi-a permis să fac multe conexiuni. A fost o lucrare de pomină care a impresionat comisia. Am luat nota maximă, dar pentru mine, plăcerea de a dezvolta subiectele era aşa de mare, citisem de fapt şi foarte mult, încât nota era ultima mea preocupare.
Un profesor bun se deosebeşte de un bun profesionist din acelaşi domeniu, prin faptul că primul, pedagogul, ştie să partajeze cunoştinţele sale, pe când al doilea le foloseşte doar pentru el, neavând nici abilitatea şi poate nici dorinţa să le împărtăşească altora, fiind mult prea preocupat de evoluţia sa. Privind astfel problema, munca de pedagog, munca oamenilor din învăţământ, are un anumit aspect de sacrificiu, din iubire.
Profesorii acceptă ca noua generaţie să se urce pe umerii lor, să meargă mai departe, să evolueze. Ei devin astfel nemuritori, nu printr-o creaţie punctuală pe care ar fi putut-o realiza individual ci, prin realizările zecilor de generaţii formate de ei.
Un gând de mulţumire şi de pace, acolo, oriunde s-ar afla, am pentru aceşti minunaţi dascăli de provincie din Centrul Vechi!
Şcoala cu vultur, nu mai există!
A fost abandonată, transformată în depozit de lăzi goale şi în final, dărâmată. Pe terenul ei s-a mutat societatea de gaze a oraşului.
Sic transit gloria mundi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu