Cu entuziasmul său proverbial, în primele ore ale Revoluţiei din decembrie 1989, tata a ieşit în stradă, cu mâinile fluturând în sus, în semn de bucurie.
Mama însă, fire prudentă şi neîncrezătoare în evenimente apărute aşa,
din senin, l-a tras de mânecă şi l-a băgat în curte zicându-i:
„Ia stai tu puţin liniştit, să mai vedem!”
Şi a avut dreptate!
Nu după mult timp a început să se tragă la Monument.
După primele momente de retragere, bărbaţii străzii, încurajaţi de
comunicatele de eliberare de la radio şi „încrezători”, ca Toma Necredinciosul,
în existenţa unei surse teroriste, s-au dus „să pună degetul pe rană”.
Tata, domnul Avrămoiu, domnul Condu, Fănel Niţu şi câţi or mai fi
fost, n-au ajuns bine la colţ că „trăgătorul de elită” Mitiţă, era adus de
urechi de tatăl său care fusese mai iute, având el o bănuială.
Cred că Mitiţă, un puşti de 12 - 13 ani, ar fi preferat să fie dat
pe mâna „mulţimii dezlănţuite”, care se îndrepta spre el, de altfel oameni
cumsecade, care îl simpatizau, decât să rămână pe mâna lui Marinică Ariton,
tatăl său, care era deja destabilizat nervos ca şi mulţi alţii, de pe urma
evenimentelor în curs.
Nu întotdeauna, efectele speciale cu pocnitori şi artificii aduc
bucurie publicului spectator.
Trebuie să mai priveşti şi contextul social.
Românii sunt oameni buni din fire, dar nu trebuie să le întinzi
nervii!
Nici astăzi nu mai ştiu
dacă Mitiţă, cu urechile roşii şi împins în casă de tatăl său, a mai auzit
strigătele revoluţionare din stradă:
„Lasă-l măi, lasă-l!” care nu se refereau la dictatorul abia
capturat, ci îl vizau special pe el, teroristul de ocazie.
Ruinele... iniţiativei private!
Imediat după evenimentele din 1989, o anumită dinamică socială s-a pus în mişcare.
Spiritul de iniţiativă existent în
stare latentă în oameni s-a simţit descătuşat şi liber. Spiritul comercial, suflarea lui
Mercur, cel iute, s-a prezentat primul la start.
Oraşul s-a umplut instantaneu de
mici prăvălioare unele construite în diferite locuri, cu circulaţie mai intensă,
altele construite în curţile oamenilor şi cu faţa la stradă aşa cum arăta
magazinul nostru numit INFO-POWER - puterea informaţiei!
În multe locuri au fost sparţi
pereţii la câte o cameră şi s-a pus o uşă în dreptul căreia s-au construit
scări.
Tot oraşul trăia o efervescenţă, o
bucurie a oamenilor care lucrau pentru ei, nici la stat, nici la alt stăpân.
Pentru o scurtă perioadă, noţiunea
de libertate a avut o culoare, un gust, un miros, devenise aproape palpabilă, o
simţeai fizic.
Lucrurile se tranşau clar: când
munceşti la
altul eşti sclav, indiferent că acest altul este statul.
Şi mai era ceva care prindea
amploare: respectul pentru proprietate privată. Furturile de la stat nu puneau
probleme de conştiinţă nimănui, dar să furi de la omul care munceşte şi care
îşi apără cu orice mijloace proprietatea, era altceva.
Magazinul a început iniţial cu
furnizarea de produse de tehnică de calcul la care Victor asigura şi
consultanţă pentru instalare.
Apoi am achiziţionat o maşină de
fotocopiat, serviciu foarte solicitat şi casete video pentru închiriere.
Printr-o colaborare cu firma Kodak, primeam de la ei
produse specifice şi o dată pe săptămână duceam la Bucureşti pentru prelucrare filmele foto
aduse de clienţi.
În vacanţă fetele, Aura şi Ina,
stăteau cu rândul în magazin, care era deschis de la şapte dimineaţa până la ora zece seara şi ca să
nu se plictisească se uitau la toate filmele de la casetele video şi le
recomandau clienţilor.
Cei mai mulţi clienţi erau
locuitorii de la Bărbuleşti care aduceau casetele la timp şi plăteau fără
probleme în caz de întârziere.
Când făceau nunţi se aprovizionare cu zeci de casete video KODAK pentru înregistrare
şi dacă rămâneau în pană de casete, pentru că ei filmau non stop, veneau în miez de noapte, să mai cumpere
altele. Ştiau că nu ne supărăm. Victor sau tata ieşeau la magazin, avantajul să fii lângă
casă, şi îi serveau.
Niciodată nu am avut probleme cu hoţii, niciodată nu
s-a spart magazinul, nici nu s-a furat nimic.
În schimb apartamentul nostru de la
bloc a fost răscolit ziua în amiaza mare, fără să lipsească nimic din casă.
Fusese o perecheziţie ca la carte aşa cum vezi în filme, toate sertarele răsturnate pe pat, toate
şifonierele şi dulapurile golite, toate cărţile puse pe covor.
Nu a lipsit nimic din casă. Semăna
cu un avertisment.
În magazin se întâlneau prieteni ai
tatălui meu, mai stăteau de vorbă şi în preajma alegerilor au pus pe geamul
magazinului afişe electorale promonarhiste.
Afacerile mergeau bine în magazin,
ne făcea plăcere şi ne asiguram un trai decent.
Într-o zi a venit în control o
echipă de la Garda financiară, dotată de curând cu pistoale.
Şeful echipei făcea tot posibilul
să-şi pună pistolul în valoare şi vorbea foarte tare.
Eu am început să râd şi i-am spus foarte
politicos că pistolul nu mă impresionează deloc şi îl rog să coboare vocea
pentru că eu n-am făcut armata şi nu suport să ţipe la mine.
Pe scurt, cu toate că legislaţia
privind audio-vizualul nu era reglementată de niciun fel, ne-au dat o amendă şi
ne-au confiscat toate cele patru sute de casete cu filme pentru închiriat.
Printr-un proces, la judecătorie, am
obţinut casetele înapoi, timpul scurs a permis altcuiva din Centrul Nou să-şi
deschidă o activitate exact pe acelaşi profil.
Pentru că şeful grupei „de comando”
care ne invadase, era tatăl unei fetiţe, colegă de liceu cu fetele mele, din
politeţe i-am spus Aurei să le facă câte o cafea, asta înainte să înceapă
acţiunea.
Văzând ce se întâmplă, Aura a
deschis uşa la magazin şi m-a întrebat cu voce tare:
- Mai e cazul să le fac cafea?
Această reacţie, absolut normală la un copil indignat de o nedreptate,
neobişnuit cu jocurile sociale ale oamenilor, ne-a făcut să râdem pe toţi. Bineînţeles
că le-am oferit cafeaua, pentru că ştiam că ei nu erau decât executanţii unor
ordine.
Era al doilea avertisment.
În acest context Victor a primit o
invitaţie de la fiul meu Eduard aflat în Canada şi în mai 1993 a plecat din
ţară şi s-a stabilit la Montreal.
Al patrulea val părăsea Centrul
Vechi!
Încet, încet, micile magazine s-au închis
rând pe rând. Legile se schimbau, oamenii săraceau!
Ruinele iniţiativei private se văd
peste tot. Uşile privatizării au fost rezidite, scări bizare, care nu mai duc
nicăieri, vezi la tot pasul.
Din nou clasa din mijloc, a fost
gonită de la masa mare.
Oamenii s-au retras din afaceri şi
acum stau toţi la televizor privind la marile afaceri realizate de
reprezentaţii lor, pe care i-au ales.
Parcă asta îmi aduce aminte de ceva,
din trecut: „oamenii muncii beau şampanie prin reprezentanţii lor!”
În ianuarie 1995, am primit
documentele de rezidenţă de la Consulul Canadei şi am plecat cu fetele, de data
asta în mod oficial.
În avion, de la Paris la Montreal,
fetele au băut câteva sticluţe de şampanie, spre amuzamentul stuardului care le
simpatiza.
Al cincilea val pleca din Centrul
Vechi!
Lăsasem acasă pe reprezentanţii poporului,
să îşi bea în linişte şampania, dar şi pe părinţii mei, care nici lacrimi nu
mai aveau după atâtea despărţiri.
Din 1988 şi până în 1995, în şapte
ani, asistaseră la plecarea nepotului preferat Edi, a fiicei celei mici cu
soţul, a celui de-al doilea nepoţel Abi, a ginerelui Victor şi a fiicei cele
mai mari cu nepoatele adorate Aura şi Ina.
Mama plângea pe la icoane:
„Doamne, ce se întâmplă în ţara asta?”
Tata spunea cu fIlozofie: perioada
postrevoluţionară a devenit un mister, mai mare ca al Revoluţiei!
La colţ, de vorbă cu eroii! - machedonii-
Centrul Vechi fără machedoni, nu se poate imagina!
Tata se întâlnea cu ei la colţ, la
Monumentul Eroilor, unde stăteau de vorbă ore întregi şi slavă Domnului că
aveau ce
vorbi.
Venea acasă şi de mică am auzit
aceste vorbe:
„- Ţine minte, ei sunt cei mai români, dintre români!”
Nu era prea complicat pentru mine să
înţeleg acest lucru pentru că la toate nunţile de trei zile, care au avut loc
pe strada noastră, doar aici în colţ, steagul tricolor era fluturat cu mândrie,
cu o cruce în vârf pe care în mod obligatoriu se înfigeau trei mere.
Când începea cimpoiul să cânte se pornea
şi hora.
Era un dans legănat în care se
prindeau mici şi mari şi cercul nu se închidea niciodată pentru că în frunte era stegarul care
ţinea steagul cu mâna sus, să-l vadă toţi şi el conducea ceea ce era de fapt o
spirală.
Într-o zi, la o nuntă, mare ne-a
fost mirarea când am văzut că steagul era ţinut de o fetiţă, vecina noastră,
care şi-a făcut treaba cu o demnitate ieşită din comun pentru un copil. A condus hora fără greş şi cât era de mică
a ţinut steagul cât a putut ea de sus.
Nu o să uit asta toată viaţa!
Silvia Condu, pentru că despre ea
este vorba,
este în prezent medic chirurg la un mare spital din Bucureşti.
Mâna cu care a ţinut steagul face
acum minuni pentru oameni!
În lume nimic nu este întâmplător!
Într-o zi, Silviuţa, a primit de la
un fost pacient al ei, român, o carte în semn de omagiu pentru ea şi neamul ei
de macedoneni.
Cartea a apărut la Editura Semne din
Bucureşti, în anul 2005, autor este domnul Ion Vulpe şi titlul ei este
următorul: „VLAHURIA - ţara de vis -
80 de ani de la Colonizarea Cadrilaterului”.
Este o carte care nu ar
trebui să lipsească din biblioteca nici unui macedonean şi a nici unui român.
În această carte am găsit un citat,
vorbe ale lui Nicolae Iorga:
„Când macedoneanul... este asvârlit din casa lui şi vine la noi, este nu în
acelaşi rând cu ceilalţi, ci este cel dintâi, prin vechimea lui, cel dintâi
prin capacitatea lui şi este cel dintâi, fiindcă este SINGURUL CU ADEVĂRAT
SINCER sub steagul tricolor al României”.
După ce i-a plecat toată familia
peste Atlantic, tata a împărţit timpul între biserică şi banca de la Monument.
Împreună cu machedonii dezlega iţele
încurcate ale istoriei stând la colţ, de vorbă cu eroii!
Mama plângea în casă la icoane,
aşteptând din când în când un telefon!
Dragii noştri părinţi, vă rog să ne
iertaţi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu