SCRIITORI DIN URZICENI - CĂTĂLINA STROE

 

                                            Centrul Vechi şi Revoluţia

           

            Cu entuziasmul său proverbial, în primele ore ale Revoluţiei din decembrie 1989, tata a ieşit în stradă, cu mâinile fluturând în sus, în semn de bucurie.

Mama însă, fire prudentă şi neîncrezătoare în evenimente apărute aşa, din senin, l-a tras de mânecă şi l-a băgat în curte zicându-i:

„Ia stai tu puţin liniştit, să mai vedem!”

Şi a avut dreptate!

Nu după mult timp a început să se tragă la Monument.

După primele momente de retragere, bărbaţii străzii, încurajaţi de comunicatele de eliberare de la radio şi „încrezători”, ca Toma Necredinciosul, în existenţa unei surse teroriste, s-au dus „să pună degetul pe rană”.

Tata, domnul Avrămoiu, domnul Condu, Fănel Niţu şi câţi or mai fi fost, n-au ajuns bine la colţ că „trăgătorul de elită” Mitiţă, era adus de urechi de tatăl său care fusese mai iute, având el o bănuială.

Cred că Mitiţă, un puşti de 12 - 13 ani, ar fi preferat să fie dat pe mâna „mulţimii dezlănţuite”, care se îndrepta spre el, de altfel oameni cumsecade, care îl simpatizau, decât să rămână pe mâna lui Marinică Ariton, tatăl său, care era deja destabilizat nervos ca şi mulţi alţii, de pe urma evenimentelor în curs.

Nu întotdeauna, efectele speciale cu pocnitori şi artificii aduc bucurie publicului spectator.

Trebuie să mai priveşti şi contextul social.

Românii sunt oameni buni din fire, dar nu trebuie să le întinzi nervii!

Nici astăzi nu mai ştiu dacă Mitiţă, cu urechile roşii şi împins în casă de tatăl său, a mai auzit strigătele revoluţionare din stradă:

„Lasă-l măi, lasă-l!” care nu se refereau la dictatorul abia capturat, ci îl vizau special pe el, teroristul de ocazie.

Ruinele... iniţiativei private!

 Imediat după evenimentele din 1989, o anumită dinamică socială s-a pus în mişcare.

            Spiritul de iniţiativă existent în stare latentă în oameni s-a simţit descătuşat şi liber. Spiritul comercial, suflarea lui Mercur, cel iute, s-a prezentat primul la start.

            Oraşul s-a umplut instantaneu de mici prăvălioare unele construite în diferite locuri, cu circulaţie mai intensă, altele construite în curţile oamenilor şi cu faţa la stradă aşa cum arăta magazinul nostru numit INFO-POWER - puterea informaţiei!

            În multe locuri au fost sparţi pereţii la câte o cameră şi s-a pus o uşă în dreptul căreia s-au construit scări.

            Tot oraşul trăia o efervescenţă, o bucurie a oamenilor care lucrau pentru ei, nici la stat, nici la alt stăpân.

            Pentru o scurtă perioadă, noţiunea de libertate a avut o culoare, un gust, un miros, devenise aproape palpabilă, o simţeai fizic.

            Lucrurile se tranşau clar: când munceşti la altul eşti sclav, indiferent că acest altul este statul.

            Şi mai era ceva care prindea amploare: respectul pentru proprietate privată. Furturile de la stat nu puneau probleme de conştiinţă nimănui, dar să furi de la omul care munceşte şi care îşi apără cu orice mijloace proprietatea, era altceva.

            Magazinul a început iniţial cu furnizarea de produse de tehnică de calcul la care Victor asigura şi consultanţă pentru instalare.

            Apoi am achiziţionat o maşină de fotocopiat, serviciu foarte solicitat şi casete video pentru închiriere.

            Printr-o colaborare cu firma Kodak, primeam de la ei produse specifice şi o dată pe săptămână duceam la Bucureşti pentru prelucrare filmele foto aduse de clienţi.           

            În vacanţă fetele, Aura şi Ina, stăteau cu rândul în magazin, care era deschis de la şapte dimineaţa până la ora zece seara şi ca să nu se plictisească se uitau la toate filmele de la casetele video şi le recomandau clienţilor.

            Cei mai mulţi clienţi erau locuitorii de la Bărbuleşti care aduceau casetele la timp şi plăteau fără probleme în caz de întârziere.

            Când făceau nunţi se aprovizionare cu zeci de casete video KODAK pentru înregistrare şi dacă rămâneau în pană de casete, pentru că ei filmau non stop, veneau în miez de noapte, să mai cumpere altele. Ştiau că nu ne supărăm. Victor sau tata ieşeau la magazin, avantajul să fii lângă casă, şi îi serveau.

            Niciodată nu am avut probleme cu hoţii, niciodată nu s-a spart magazinul, nici nu s-a furat nimic.

            În schimb apartamentul nostru de la bloc a fost răscolit ziua în amiaza mare, fără să lipsească nimic din casă. Fusese o perecheziţie ca la carte aşa cum vezi în filme, toate sertarele răsturnate pe pat, toate şifonierele şi dulapurile golite, toate cărţile puse pe covor.

            Nu a lipsit nimic din casă. Semăna cu un avertisment.

            În magazin se întâlneau prieteni ai tatălui meu, mai stăteau de vorbă şi în preajma alegerilor au pus pe geamul magazinului afişe electorale promonarhiste.

            Afacerile mergeau bine în magazin, ne făcea plăcere şi ne asiguram un trai decent.

            Într-o zi a venit în control o echipă de la Garda financiară, dotată de curând cu pistoale.

            Şeful echipei făcea tot posibilul să-şi pună pistolul în valoare şi vorbea foarte tare.

            Eu am început să râd şi i-am spus foarte politicos că pistolul nu mă impresionează deloc şi îl rog să coboare vocea pentru că eu n-am făcut armata şi nu suport să ţipe la mine.

            Pe scurt, cu toate că legislaţia privind audio-vizualul nu era reglementată de niciun fel, ne-au dat o amendă şi ne-au confiscat toate cele patru sute de casete cu filme pentru închiriat.

            Printr-un proces, la judecătorie, am obţinut casetele înapoi, timpul scurs a permis altcuiva din Centrul Nou să-şi deschidă o activitate exact pe acelaşi profil.

            Pentru că şeful grupei „de comando” care ne invadase, era tatăl unei fetiţe, colegă de liceu cu fetele mele, din politeţe i-am spus Aurei să le facă câte o cafea, asta înainte să înceapă acţiunea.

            Văzând ce se întâmplă, Aura a deschis uşa la magazin şi m-a întrebat cu voce tare:

            - Mai e cazul să le fac cafea? Această reacţie, absolut normală la un copil indignat de o nedreptate, neobişnuit cu jocurile sociale ale oamenilor, ne-a făcut să râdem pe toţi.   Bineînţeles că le-am oferit cafeaua, pentru că ştiam că ei nu erau decât executanţii unor ordine.

            Era al doilea avertisment.

            În acest context Victor a primit o invitaţie de la fiul meu Eduard aflat în Canada şi în mai 1993 a plecat din ţară şi s-a stabilit la Montreal.

            Al patrulea val părăsea Centrul Vechi!

            Încet, încet, micile magazine s-au închis rând pe rând. Legile se schimbau, oamenii săraceau!

            Ruinele iniţiativei private se văd peste tot. Uşile privatizării au fost rezidite, scări bizare, care nu mai duc nicăieri, vezi la tot pasul.

            Din nou clasa din mijloc, a fost gonită de la masa mare.

            Oamenii s-au retras din afaceri şi acum stau toţi la televizor privind la marile afaceri realizate de reprezentaţii lor, pe care i-au ales.

            Parcă asta îmi aduce aminte de ceva, din trecut: „oamenii muncii beau şampanie prin reprezentanţii lor!”

            În ianuarie 1995, am primit documentele de rezidenţă de la Consulul Canadei şi am plecat cu fetele, de data asta în mod oficial.

            În avion, de la Paris la Montreal, fetele au băut câteva sticluţe de şampanie, spre amuzamentul stuardului care le simpatiza.

            Al cincilea val pleca din Centrul Vechi!

            Lăsasem acasă pe reprezentanţii poporului, să îşi bea în linişte şampania, dar şi pe părinţii mei, care nici lacrimi nu mai aveau după atâtea despărţiri.

            Din 1988 şi până în 1995, în şapte ani, asistaseră la plecarea nepotului preferat Edi, a fiicei celei mici cu soţul, a celui de-al doilea nepoţel Abi, a ginerelui Victor şi a fiicei cele mai mari cu nepoatele adorate Aura şi Ina.

            Mama plângea pe la icoane:

            „Doamne, ce se întâmplă în ţara asta?”

        Tata spunea cu fIlozofie: perioada postrevoluţionară a devenit un mister, mai mare ca al Revoluţiei!

 

           La colţ, de vorbă cu eroii! - machedonii-

             Centrul Vechi fără machedoni, nu se poate imagina!

            Tata se întâlnea cu ei la colţ, la Monumentul Eroilor, unde stăteau de vorbă ore întregi şi slavă Domnului că aveau ce vorbi.

            Venea acasă şi de mică am auzit aceste vorbe:

            „- Ţine minte, ei sunt cei mai români, dintre români!”

            Nu era prea complicat pentru mine să înţeleg acest lucru pentru că la toate nunţile de trei zile, care au avut loc pe strada noastră, doar aici în colţ, steagul tricolor era fluturat cu mândrie, cu o cruce în vârf pe care în mod obligatoriu se înfigeau trei mere.

            Când începea cimpoiul să cânte se pornea şi hora.

            Era un dans legănat în care se prindeau mici şi mari şi cercul nu se închidea niciodată pentru că în frunte era stegarul care ţinea steagul cu mâna sus, să-l vadă toţi şi el conducea ceea ce era de fapt o spirală.

            Într-o zi, la o nuntă, mare ne-a fost mirarea când am văzut că steagul era ţinut de o fetiţă, vecina noastră, care şi-a făcut treaba cu o demnitate ieşită din comun pentru un copil.       A condus hora fără greş şi cât era de mică a ţinut steagul cât a putut ea de sus.

Nu o să uit asta toată viaţa!

            Silvia Condu, pentru că despre ea este vorba, este în prezent medic chirurg la un mare spital din Bucureşti.

            Mâna cu care a ţinut steagul face acum minuni pentru oameni!

            În lume nimic nu este întâmplător!

            Într-o zi, Silviuţa, a primit de la un fost pacient al ei, român, o carte în semn de omagiu pentru ea şi neamul ei de macedoneni.

            Cartea a apărut la Editura Semne din Bucureşti, în anul 2005, autor este domnul Ion Vulpe şi titlul ei este următorul: „VLAHURIA - ţara de vis - 80 de ani de la Colonizarea Cadrilaterului”.

            Este o carte care nu ar trebui să lipsească din biblioteca nici unui macedonean şi a nici unui român.

            În această carte am găsit un citat, vorbe ale lui Nicolae Iorga:

            „Când macedoneanul... este asvârlit din casa lui şi vine la noi, este nu în acelaşi rând cu ceilalţi, ci este cel dintâi, prin vechimea lui, cel dintâi prin capacitatea lui şi este cel dintâi, fiindcă este SINGURUL CU ADEVĂRAT SINCER sub steagul tricolor al României”.

            După ce i-a plecat toată familia peste Atlantic, tata a împărţit timpul între biserică şi banca de la Monument.

            Împreună cu machedonii dezlega iţele încurcate ale istoriei stând la colţ, de vorbă cu eroii!

            Mama plângea în casă la icoane, aşteptând din când în când un telefon!

            Dragii noştri părinţi, vă rog să ne iertaţi!