NOPȚI DE VARĂ
...MINUNATĂ VACANȚĂ !
Suntem la bunici în
casa cu multe jucării și arome dulci. În leagănul din fața casei mă așteaptă
mama cu o dorință arzătoare de a mă lua lânga ea, de a mă cuprinde cu
brațele-i protectoare, dar mai ales de a mă purta pe aripi de vis în copilăria
ei.
Și zâmbesc, căci
gândul de a pătrunde în lumea din trecut, în viața simplă a oamenilor de la
țară, din păcate necunoscută mie, mă face fericit.
Nu mă întreabă dacă
vreau să ascult, nu mă privește în ochi spre a-mi da un semn , căci amândoi
pornim în călătorie privind cerul înstelat, spre comuna Boteni, județul Argeș, unde au locuit și sfințit locul cu truda lor bunicii mamei mele, străbunicii
mei.
Povestea începe cu
cântatul cocoșului, cel cu pene de foc și pinteni puternici, care nu uită
nici măcar într-o dimineață să ne trezească cu noaptea în cap.
Mama, pe atunci, un
copil de vârstă mică, ascultă cu atenție zgomotele din cămăruța bunicilor,
care dau de veste că s-au trezit. Afară, pe prispă, un butoi cu apă rece în
care se scaldă steluțe mii așteaptă să spele fețele frumoase ale străbunicilor
mei, căci așa mi descrie mama și așa îi văd și eu într-o poză așezată între
icoane.
După un timp chipul
blând al străbunicului , intră în camera mamei și întreabă:
– Te-ai trezit,
Mihăiță? Căci mama era un soi de znagodă de fată, cu activități băiețești, iar
mai toate rudele o strigau așa,... și încă o mai strigă.
Bunicul nu termina de
pus întrebarea, iar Mihăița era în brațele lui și îl ruga să-i povestească
întâmplări din război, căci tare înfricoșătoare erau poveștile cu soldați și
zgomotele escadrilelor pe care, znagoda de fată le imita: ZUM, ZUM, ZUM,
BUM!!!
Bunica, cu laptele
proaspăt muls, strecurat și aburind, îi așteaptă pe cei doi în bucătărie cu
ouă fierte, caș dulce, abia stors de zer și pâine caldă.
Dar nu se așezau la
masă, ci toți trei îngenunchiau cu capetele plecate în fața icoanelor
împodobite cu ștergare țesute cu fir de dor și dragoste, își împreunau mâinile
si cu glasurile pline de smerenie spuneau rugăciunile, pe care le zic și eu
îndemnat de mama înainte de a-mi așeza capul pe pernă și la trezirea din somnul
de noapte.
Se ridicau și, cu
fețele pline de lumină, se însemnau cu semnul Sfintei Cruci, ocrotitoarea lor
de peste zi.
Mâncau tăcuți, căci
masa este sfântă deoarece bucatele sunt darurile lui Dumnezeu și gustul
acestora se simte mai bine, dacă este liniște.
La sfârșitul mesei,
Culae, câinele de pază, își primea porția din resturile de la masă și astfel
toată lumea era pregătită pentru o nouă zi.
Străbunicul cu coasa
la spinare, cu pălăria apăsată pe fruntea brăzdată de timp, cu vioiciunea și
blândețea pe chip, pleca urcând dealul degrabă, ca să fure din răcoarea
dimineții.
Mama cu bunica ei se
îndreptau spre grajd, unde le aștepta Joiana cea maronie cu ochi calzi si
umezi. Străbunica avea tot timpul cuvinte de laudă la adresa văcuței, care urma
să fie dusă peste zi la văcarul satului, ce părea să le educe într-un fel de
școală, căci Joiana cea zmintită care mai arunca cu piciorul câteodată
șiștarul cu lapte, se întorcea seara liniștită și sătulă. Ajunse la răspântie,
ca într-un furnicar imens, se întâlneau toate văcuțele satului cu văcarul, iar
oamenii împleteau câteva vorbe între ei , un fel de radio-matinal de la oraș ,
iar apoi fiecare pleca în treaba lui, lăsând răscrucea goală cu troița în care
mai domnește și azi chipul lui Iisus și câteva dâre de praf care arătau că au
trecut pe acolo oameni.
Sărind de pe un picior
pe altul, atârnată de mâna bunicii ei, Mihăița număra pașii până în ogradă,
unde orătăniile, prieteni buni de joacă, își cereau tainul. Străbunica liniștea
foamea tuturor cu bobițe galbene, rupte din soare cred, apoi își lega șorțul cel
cu multe ,multe floricele, iar cu vreascurile frumos aranjate făcea focul în
sobița cu plită din mijlocul curții. În timp ce focul troznea străbunica
depăna povești din timpul tinereților, când singură a cusut zestrea celor două
fete pe pânză țesută la război,cum a jumulit gâștele de puf și le-a făcut perne
pentru ca nepoții să-și poată cufunda capetele într-un somn dulce, cum l-a
îndrăgit pe străbunicul pentru că era om cinstit și blând și câte și mai
câte,amintiri neîntrerupte de țârâitul telefonului ... Vorbele ei erau îngânate
doar de clocotitul ciorbiței de cocoș, care răspândea mirosuri atrăgătoare pe la
ferestrele vecinilor.
Și cu prânzul frumos
pregătit, mergea mama însoțită de străbunica la străbunicul, care le aștepta cu
nerăbdare la umbra unui copac bătrân.Toți trei,după sfânta rugăciune,
întindeau masa pe iarba proaspăt cosită și se bucurau de simplitatea vieții de
la țară.
Străbunicul rămânea să
se lupte cu lucerna, iar fetele se întorceau acasă degrabă, căci ograda unui
țăran gospodar are multe de spus. În timp ce mama înfășa mâțele în barișul
străbunicii, aceasta mătura curtea, casa,spăla rufe, plivea zarzavaturile,uda
grădina cu flori și multe alte treburi, de care nu-mi aduc aminte acum.
Dar vara este uneori
mofturoasă. Brusc se înfurie,adună nori de nu știu unde și îi ciocnește între
ei, de ies scântei și lacrimi. Așa a fost și în acea zi de care mama își
amintește cu teamă. Vântul a început din senin, praful, ca la comandă, s-a
ridicat haotic, cerul s-a întunecat și o sabie de lumină frântă a brăzdat
văzduhul. Mama a intrat în casă cu mâțe cu tot, iar străbunica a alergat
încoace și încolo să adăpostească toate sufletele din ogradă și să strângă
rufele.
Amândouă au știut că
cel mai bun lucru în acel moment era să se roage ca străbunicul să se întoarcă
cu bine acasă. Și inimile băteau mărunt și rugile se înălțau la Cerul Sfânt, iar
vijelia pierdea parcă din intensitate de la un cuvânt la altul. Dar ploile de
vară sunt scurte; cerul s-a luminat, fulgerele au încetat,tunetele au dispărut,
iar după o jumătate de ceas s-a ivit străbunicul, neatins de ploaie, cu un
zâmbet larg și cu seninul cerului în ochi. Le-a spus cum s-a întâmplat
minunea, cum prietenele lui, oițele, i-au oferit drept adăpost staulul lor și cum
Dumnezeu l-a ferit de cele rele.
Și zilele de vară,
scăldate în colbul ulițelor ce șerpuiau coamele dealurilor, au rămas întipărite
adânc în sufletul mamei, care, de câte ori spune o poveste din acele vremuri,
are ochii umezi și tremur în glas, probabil din cauza emoției reîntâlnirii cu
cei dragi, pe care îi poartă în minte pretutindeni. O văd adesea că strânge la
piept poza străbunicilor și lacrimile îi inundă de fiecare dată fața.
Dar leagănul, suflet
de tinichea, întrerupe povestea cu un geamăt metalic. Mama mă privește și mă
strânge în brațe, îndemnându-mă să privesc cerul. O stea îndepărtată luminează
mai puternic, atrăgându-ne atenția.
– Ei sunt acolo și îmi
luminează cale!
Probabil se referea la
străbunicii mei, căci lacrimile îi însoțeau vorbele.
Draia-Matei Iustin
Clasa a VI-a D
Școala Gimnazială
”I.H.Rădulescu”-Urziceni
Prof.Draia-Matei
Mihaela
