DIALOGUL INTELIGENȚELOR - TITI DAMIAN

 

Când vorbim despre de Ion Creangă, autorul romanului „Amintiri din copilărie”, avem în vedere două mari atribute ale genialului scriitor: inteligenţa artistică superioară şi înzestrarea lingvistică remarcabilă, elemente evidenţiate de către critica literară, dar şi de manualele şcolare. Cititorul avizat descoperă şi o a treia componentă, anume cea moral-didactică, izvorâtă din experienţa învăţătorului Creangă care, scriind, nu se poate dezbrăca de haina povestitorului şi a povăţuitorului. Se observă că el îşi propune să-l iniţieze pe năzdrăvanul Nică, adică îl obligă să-şi însuşească normele morale statornicite de comunitate: să-şi asculte părinţii, să nu mintă, să nu fure, să nu strice. Acest lucru, Creangă nu-l face direct şi numai cu Nică, ci are în vedere şi pe cei din jurul lui, chiar pe cei maturi, mai ales pe preoţii şi pe dascălii vremii. „Cumplit meşteşug de tâmpenie” va cataloga el învăţământul din vremea sa, pe care îl cunoştea din interior, fiind el însuşi un învăţător aparte, aşa cum l-a descoperit Eminescu, dar şi autor de manuale şcolare (abecedare). El pleda pentru un învăţământ având la bază logica (punea mare preţ pe „glagorie”) şi nu pe memorarea mecanică pe care o respingea categoric (a se vedea episodul „Trăsnea” din „Amintiri...”). El recurge, subtil, la un intermediar (iar altul mai bun decât Mama nu există) pentru a da şi cititorului o excelentă lecţie despre modalităţile foarte diverse avute de ea la îndemână ca să-şi educe fiul, în a cărui inteligenţă şi în al cărui viitor crede din toată inima.

Într-una dintre întâmplările povestite, ca de altfel în tot romanul, Creangă instruieşte glumind, oferind cititorului un fascinant spectacol al minţii şi al limbii, punându-i la încercare şi lui, subtil, inteligenţa. Şi nu de puţine ori îl face de ruşine, mai ales pe dascălul neatent sau superficial…

Avem în vedere episodul referitor la smântânitul oalelor. Să ni-l reamintim: pofticiosul Nică nu rezista ispitei şi „linchea groşciorul” de deasupra oalelor în toate zilele, fie post, fie câşlegi, până da de „chişleag”, sugerându-i mamei, şezând „închincit şi cu limba scoasă” că de vină ar fi fost strigoaicele, care „luau mana de la vaci.” În naivitatea lui, el nu-şi dădea seama că argumentul nevinovăţiei sale - limba scoasă – avea să-l trădeze.

Mama ar fi avut la îndemână mijloace mult mai directe şi mai aspre să-l convingă sau să-l determine pe hoţ (care-şi făcuse un obicei din asta) să renunţe, adică: să-l certe, să-l blesteme sau să scotă „nănaşa” din cui, dar n-a făcut-o. Instinctul ei de mamă (şi cel de pedagog desăvârşit al lui Creangă) i-a sugerat altă metodă, mult mai subtilă, care l-a antrenat pe copil – subiectul educaţiei – la propria formare: forţa de convingere a cuvântului – şi nu spus printr-un banal sfat, ci printr-o inteligentă aluzie, adică făcându-se că acceptă explicaţiile copilului, dar sugerându-i că mai târziu ar putea deveni un om viclean, lingău, necinstit, mincinos, hoţ, numai bun de pedepsit:

„Doamne, prinde-l-voi strigoiul acela odată la oala cu smântână, zicea mama, uitându-se la mine, ş-apoi las’! Nănaşa din grindă are să-i ţie de ştire, de nu l-ar pute scoate din mâna mea tot neamul strigoilor şi al strigoaicelor din lume!...Se cunoaşte el, strigoiul, care a mâncat smântâna, de pe limbă…Urât mi-a fost în viaţa mea de omul viclean şi lingău, drept să-ţi spun, dragul mamei! Şi să ştii de la mine că Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtişag, fie de purtat, fie de-a mâncării, fie ori de ce-a fi. „Ei apoi! Unde-o plesneşte mama şi unde crapă!” zic eu în gândul meu, că doar tot nu eram aşa de prost până pe-acolo, să nu pricep atâta lucru!”

Să reflectăm puţin: mama îşi propune să-şi dezveţe fiul să nu mai mintă şi să nu mai fure, dar n-o face direct, ci apelând la tăria argumentului, dar mai ales la inteligenţa fiului. Ea e convinsă că fiul ei are „glagorie” (cum îi va fi plăcut scriitorului să-şi înzestreze eroul în altă parte a cărţii). De aceea recurge la ameninţări directe, adresate cu ochii ţintă la „strigoiul” din faţa sa, sugerându-i că ştie precis cine-i el, adică îl dezarmează, culpabilizându-l. Se preface că acceptă justificarea copilului, ceea ce-l descumpăneşte, pentru a-l obliga să o asculte. El trebuie să ştie de autoritatea ei, din moment ce tot neamul strigoilor şi al strigoaicelor nu-l pot scoate pe făptaş din mâna ei.

Atât de mari sunt puterile ei, trebuie să creadă fiul ipocrit şi naiv. Aşadar, ea se preface a accepta justificările copilului care se ştie vinovat, tocmai pentru a evidenţia mistificarea. Ea nu bate, ci doar ameninţă. Odată ce hoţul e descoperit dându-se de gol, de-abia de aici încolo începe adevărata educaţie – să nu furi şi să nu minţi – o lecţie pe care fiul trebuie s-o ţină minte toată viaţa. În logica mamei consecvente, important nu este furtul smântânii („Ei, şi?, s-ar zice astăzi, a luat şi el, acolo, nişte smântână, i-a fost poftă!”), ci componenta morală care i se asociază, antrenând consecinţe nebănuite: minciuna, care poate face din copilul naiv din faţa ei, mai târziu, un „lingău” şi un „viclean.” Asocierea acestor posibile defecte cu apelativul „dragul mamei” atinge, mult mai mult decât „nănaşa”, coarda sensibilă a omului din copilul Nică.

Duioşia morală a mamei şi filosofia creştină se întâlnesc într-un sfat pe care copilul şi-l însuşeşte cutremurat: «Să nu furi nimic, de la nimeni, niciodată ! » Nu de pedeapsa divină trebuie să se teamă, îi sugerează ea printr-o altă fină aluzie, ci să conştientizeze, să excludă furtul din existenţa sa viitoare. Furând „ori de ce-a fi”, va provoca nu atât pagubă, cât suferinţă imensă celui păgubit.

Cea mai mare pedeapsă pentru hoţ, îi spune ea discret, inteligent şi dostoievskian este cumplita  remuşcare!

Argumentele mamei, oricât ar părea de ciudat, nu vizează pe flămândul şi pe pofticiosul Nică – cel spăşit, prins cu minciuna şi convins din faţa ei, ci reprezintă o lecţie de pedagogie pentru părinţii dintotdeauna, dar mai ales se constituie într-un exemplu şi un mesaj pentru generaţiile de cititori (aflaţi în ipostaza de părinţi sau de educatori), puşi în situaţia de a îndrepta greşelile copiilor, care nu mint, ci ascund de teama represaliilor. O lecţie simplă despre educaţie, transmisă genial de Creangă: nu tolera, nici nu pedepsi exagerat de aspru, ci convinge!

O excursie pe urmele năzdrăvăniilor lui Nică, ne-ar scoate la iveală un personaj eminamente negativ: Nică fură smântâna, Nică fură pupăza s-o vândă în târg (vrea să facă bani imitându-i pe cei mari), Nică dărâmă casa Irinucăi, Nică fură cireşele, Nică îl supără pe Chiorpec, Nică „furluase” merele şi fasolea popii amăgindu-i fata, Nică fură mâncarea lui Oşlobanu, Nică merge la scăldat fără voia mamei etc. Să fi avut oare Creangă intenţia asta? Mai degrabă, trebuie observat felul original în care sunt rezolvate abaterile copilului necunoscător al regulilor convieţuirii. Un excelent mesaj pedagogic pe care ni-l transmite institutorul Creangă, recurgând la genialul povestitor Creangă! Morala lui Creangă din finalul savuroasei sale povestiri şi-a atins ţinta, copilul pofticios trecând examenul « glagoriei » , recunoscând totuşi: „Ei, apoi, dar tot nu eram aşa de prost până pe-acolo, să nu pricep atâta lucru!”

 

O replică, de o altă factură, dintr-o perspectivă modernă şi din alt spaţiu geografic, dar mai ales cultural, vine, peste mai bine de optzeci de ani, la „Amintirile…” lui I. Creangă, de la poetul - filozof Lucian Blaga, prin „Hronicul şi cântecul vârstelor” (datat 1946, publicat postum, în 1965), în care se dovedeşte un la fel de mare şi profund povestitor. Şi el recurge la o savuroasă povestioară cu puternice accente anecdotice, pentru a instrui, a educa şi a testa inteligenţa copilului.

Într-o dimineaţă de primăvară, când „lumea părea o imensă explozie de lumină”, tatăl îşi ia copilul să asiste la supravegheatul lucrărilor din via de pe Coastă – să-l iniţieze, am zice noi. În cale, copilul, mergând în urma tatălui, pe cărare, vede atârnând pe firele de iarbă „câte un nod de lichid spumos, alb, ca un scuipat.” Întrebându-l, curios, pe Tata, află că e „scuipatul cucului.” În acest moment, acesta socoteşte că nu-i rău să-i facă ceva educaţie (sau să-i testeze inteligenţa, naivitatea?), explicându-i cu seriozitate (adică ridicându-l la înălţimea experienţei şi maturităţii sale) că „pasărea nu scuipă decât feciorii care n-au de lucru” – adică îndemnându-l să-şi asimileze valori morale precum: munca, cinstea, seriozitatea şi spiritul practic. Altceva îl pune pe gânduri: „copiii nimeriţi (de acest scuipat!) nu mai cresc.” Prilej de mare derută şi de îngrijorare pentru copilul care ia în serios observaţia tatălui.

La amiază, tatăl se întinde sub un pom, să se odihnească, şi adoarme. Copilul rămâne treaz şi aude, de departe, apoi tot mai aproape, cântecul „înfricoşătoarei păsări” care, scuipându-l, ar fi putut să-i ursească să fie pitic toată viaţa. Dar, să-l lăsăm pe copil (a cărei imaginaţie o ia înaintea realităţii) să povestească: „Din pom în pom, cucul vine adus spre mine de gândul rău. Acum îi desluşeam şi zborul. Inima îmi tropotea pe drum fără apropieri şi fără depărtări ale sângelui. Apoi un trosnet de crengi uscate, chiar deasupra noastră. Şi, dintr-o dată, cu-cu! cu-cu! tocmai în pomul nostru. Cu un ţipăt sălbatic de spaimă, mă aruncai peste tata: „Deşteaptă-te, Tată, că mă scuipă cucul!” Tata se trezi zguduit de strigătul şi de cutremurul meu. „Ce-i cu tine?, mă întrebă căutând să se descurce din mreaja somnului. Apoi, cuprinzând situaţia, izbucni în hohote de râs: „Bine, dragu’ Tatei, tu crezuşi toate poveştile ce ţi le spusei? Astea au fost pentru copiii proşti din vale, nu pentru copiii deştepţi din deal!”

Aşadar, povestioara îşi are morala şi tâlcul ei. Mai întâi, e menită să fixeze graniţa dintre tărâmul copilului şi cel al adolescentului, adică să-l facă să-şi conştientizeze vârsta. Din perspectiva tatălui, copilul a căzut în capcana subtilă pe care i-a întins-o, atribuindu-i păsării puteri malefice. Când a cântat departe, cucul a fost, pentru copil, o pasăre fermecătoare. Apropiindu-se, devine „înfricoşătoare”, mai ales că nu vine adusă oricum, ci de „gândul rău.” Prezenţa cucului şi mai aproape, chiar în pomul de deasupra, provoacă în sufletul acestuia „un cutremur.” El trăieşte brusc spaima unei înfăţişări neconvenabile: de a fi un matur pitic – ipostază neconformă cu viziunea lui despre un viitor pe care începe să şi-l contureze. În al doilea rând, îl scoate pe copil din spaţiul fabulosului pe care şi-l crease de spaimă şi-l plasează în spaţiul realităţii. Prima certitudine i-o dă apelativul „Dragul tatii.” A doua, i-o dă propoziţia interogativă: „Tu crezi toate poveştile ce ţi le spusei?” Ultima observaţie a tatălui („Astea au fost pentru copiii proşti din Vale, nu pentru copiii deştepţi din Deal!”) are, pentru el, dar şi pentru cititor, valoare de maximă, îi dă copilului încredere în sine şi-l plasează, tot printr-o aluzie – pe care copilul o va pricepe! – pe o trambulină înaltă, solidă, a „deştepţilor din Deal”, care să-l propulseze cu certitudine spre o scară înaltă a valorilor viitoare. Mai precis, îl pune să gândească şi să se gândească, să privească şi să vadă, fixându-i două repere fundamentale: o diferenţă spirituală dintre „deal” şi „vale” – adică dintre valoare şi nonvaloare, bază sau vârf de piramidă socială, şi dintre proşti şi deştepţi, pe care-i desparte doar un pârleaz: inteligenţa.

În felul acesta, tatăl îi deschide ochii fiului despre o permanentă selecţie de valori la care va fi supus omul în viaţă. Depinde numai de copil, dacă optează pentru Deal sau Vale.

 Dacă Ion Creangă îşi înveşmântează copilăria în haina nostalgiei şi a umorului,  Lucian Blaga şi-o îmbracă în haina duioşiei şi a candorii. Dacă primul se refugiază în universul copilăriei, reinventând-o pentru a uita de nefericirile maturităţii, poetul ardelean aduce copilăria în viaţa filozofului, spre a o înnobila, punând-o să umple spaţiile dintre frământările chinuitoare ale misterelor vieţii. Unul reinventează o Mamă, altul un Tată, şi amândoi o familie spirituală, având ca numitor comun: inteligenţa, şi nu oricare, ci pedagogică. Creangă instruieşte moldoveneşte, adică glumind. Blaga face acelaşi lucru cu adolescentul său, procedând ardeleneşte, adică gândind. Amândoi au aceeaşi pretenţie de la „subiecţii” lor: să aibă „glagorie.” Amândoi au aceeaşi armă: aluzia. Prin ea, propun câte un dialog al maturului cu personalitatea, în devenire, a copilului, imaginând un excelent joc al inteligenţelor, între farmecul naivităţii şi înţelepciunea maturităţii.