Cătălina Stroe -CENTRUL VECHI

-note biografice-

 

 

    Există, în marea familie a prozatorilor, o seminție a celor ce nu scriu despre zgomotul lumii, ci se apleacă, cu religiozitate asupra începuturilor, mai ales când distanța dintre începuturi și prezent este uluitor de mare. Paradoxal, cu cât această distanță în timp și în spațiu este mai mare, cu atât mai „dulce” și mai „vie”este amintirea. Sunt cărți al căror titlu funcționează ca un manifest, ca o declarație de intenție atât de directă, încât, ca cititor grăbit, o consideri simplificatoare. Și te mai întrebi ce mai poate spune, autoarea Cătălina STROE într-un stindard atât de programatic, CENTRUL VECHI (Editura Anca, Urziceni, 2011, 190 p.).

    Titlul, o formulă aproape oximoronică, de o intensă forță unificatoare, nu este un artificiu stilistic, ci devine cheia de boltă a întregului edificiu epic, propunându-ne o hermeneutică a penetrării într-un univers fascinant, niciodată pierdut.

    Fiecare critic literar, fie el de întâmpinare, în drumul său de a cartografia valențele literare ale textului, trimite, de multe ori lumina rară a descoperirii. Este vorba, în cazul de față, despre revelația unui univers epic, de o viziune a lumii atât de coerente și de originale.

    Am parcurs volumul pornind de la însemnările de pe coperta IV, pe care le-am descoperit și în excelentul eseu, Inimă nomadă: „Centrul Vechi era zona de elită, inima orașului care bătea într-un ritm de rutină, după programul organismelor existente în perimetru: școlile, biserica, tribunalul, rețeaua comercială, casa de cultură, atelierele meșteșugarilor, spitalul, banca, procuratura, miliția…”(p. 11) În felul acesta, autoarea mă scutește de a mai explicații nuanțate ale sintagmei „centrul vechi”, o asociere inedită între un termen unificator ce sugerează nașterea, adâncimea, continuitatea, miezul unui univers sufletesc și „vechi” care sugerează ceva ce-i perimat, trecut, trimițându-l pe cititor direct în amintire.

Cel de-al doilea element pe care autoarea îl asociază centrului vechi este BÂLCIUL:

„O dată pe an, timp de o lună, o energie nomadă invada inima orașului, schimbându-i ritmul. Inima orașului întinerea, nopțile erau invadate de lumină, magie, bucurie și iubire! Bâlciul devenea Centrul Centrului, loc magic de pelerinaj, plin de mistere și atracții. Era un fel de

„oraș al diamantelor din inima Londrei, Manhathanul New-Yorkului, Vaticanul Romei”. Prin descrieri pline de viață, scriitoarea surprinde forfota: „Spațiul bâlciului fiind relativ redus, lumea îl străbătea de obicei în același sens, trecând de mai multe ori prin fața obiectivelor de distracție, într-o procesiune asemănătoare cu acea a musulmanilor care se rotesc la Meka, în jurul pietri magice, Kaba”. Fascinația refăcută din amintiri: spirale de suflat, ciocane cu bilă, corturi cu pereți de stuf pentru pastramă și must, turtă dulce, gogoși înfuriate, străchini și oale de ceramică, papagali colorați, cocoțați pe cutia cu flașnetă, femeia șarpe, femeia sirenă, circul mare cu cupolă, zborurile la trapez, comedia cu lanțuri. După atâta descriere, autoarea cade în reflecție pe tema timpului: „Cel mai bun mijloc să faci economie de timp este să uiți de el.”(p. 14)

    CENTRUL VECHI devine o carte captivantă, cuprinzând 28 de proze, cărora eu le zic generic povestiri, fiecare cu problematica, cu izul ei. Greu de introdus într-o specie literară, pentru că absolut toate au și o importantă componentă eseistică. Fiecare dezvăluie câte o excursie în amintire a autoarei, locuitoare acum a Canadei, care trece ușor cu gândul peste „gârla” Atlanticului, dar păstrând în vârful condeiului parfumul amintirilor, fără însă de a cădea  în  noaptea  nostalgiilor  lacrimogene.  Este  o  minte  lucidă,  privind  în  urmă  nu   cu „mânie”, ci cu o oarecare orgoliu al izbânzii acesteia a migrării celei de-a șaptea spiță a neamului.

    Cea mai importantă particularitate stilistică a povestirilor sale este că, subtil, toate sunt impregnate și cu o avalanșă de informații din varii domenii (fizică, obiect pentru care are o aplecare deosebită încă din școală, informatică, contabilitate, politică, socială, culturală, istorie), și cu reflecții dezvăluind o mare experiență de viață.

    Primul eseu are un titlu oarecum derutant: Promisiunea de discreție – anul 1954. În calitate de cititor, te-ai fi așteptat să înceapă cu prima vârstă sau cu nașterea, dar, surpriză! În spatele primei propoziții se ascund niște informații care preocupă și cutremură întreaga planetă: „Acum cincizeci și cinci de ani, trăiam în Centrul Vechi, liberă ca pasărea cerului. Trăiam după mintea mea de copil și nu-mi păsa deloc de faptul că „Guvernul mondial” se întâlnea în reuniune secretă în Olanda, la hotelul Bilderberg”. Ceva mai încolo, autoarea constată: „Secretul nu consta deci în natura subiectelor dezbătute, ci se referea la deciziile luate de un număr restrâns de membri de către cei mai puternici și mai influenți oameni ai planetei”. Răspunsul îl găsește cititorul în finalul eseului printr-o glumă sinistră, specifică radio Erevan: „-În viitor, credeți că va fi război? – O, nu! Nu va fi război! Va fi doar o luptă pentru menținerea păcii, de nu va mai rămâne piatră peste piatră!”(p. 9)

    Un alt eseu interesant se cheamă Memoria senzitivă – de-a valma cu natura –, care debutează eseistic cu niște considerații științifice despre senzații și emoții, ajungând tocmai la amintiri: „Amintirile, cu aparența lor iluzorie, creează conexiune inversă în care retrăirea virtuală a emoțiilor reactivează senzorii, și în asta constă efectul benefic al amintirilor: te revigorează, te înviorează. În copilărie trăiești de-a valma cu natura, pașii pe zăpadă sunt la fel ca pașii pe nisip, în adolescență te mai oprești o fugă ca să asculți ce se întâmplă în interiorul ființei tale, în adolescență privești circular în jurul tău, pentru că ești centrul lumii. Singurul prieten îți este sufletul.”(p. 21)

În continuare, scriitoarea se concentrează pe mari evenimente nu numai din viața ei și a familiei, dar și pe aceea a țării. Primul ar fi momentul viscolului cumplit al iernii lui 1954, surprins în eseul Lupii de iarnă – sfârșit de haiducie: „O iarnă de pomină pentru mine, ultima iarnă a copilăriei mele libere, o iarnă de haiducie printre munții și văile create de celebrul viscol.” (p 23) Trăiește acum momentele crunte: „La gară, terenurile circulau pe la picioarele noastre, care eram cocoțați pe mormanele de zăpadă. Intram în curtea casei peste gard, care oricum nu se mai vedea, făceam un tur în jurul nucului imens îngropat complet în zăpadă și doar cu două-trei ramuri ieșite afară și pe urmă coboram cam șapte-opt trepte săpate de tata în zăpadă pentru ajunge la ușa casei, care noroc că se deschidea spre interior. Viscolul a început seara, cu o ninsoare obișnuită. Noaptea s-a întețit vântul și zăpada a început să curgă din cer. Dimineața geamurile erau deja acoperite și ningea întruna. Tata a ieșit cu  lopata ca să elibereze puțin intrarea. A nins așa trei zile. urgența la deszăpezire a fost pentru coșul casei, ca să circule fumul din sobă.”(p. 25)

    Următoarele eseuri sunt un periplu prin celelalte anotimpuri. Primăvară („Au înflorit caișii. păreau acoperiți de ninsoare”), prin vară, cu sloganul „să ne cunoaștem țara, cu tata, Ion Tudorache, profesor de istorie” (excursii la Cluj, la Mărășești, la mare, în Bulgaria), prin toamnă, cu melancolia mirosului de gogonele.

    În eseul Vorbe de taină – secretele generalilor - face cunoscute dezvăluirile unui prieten al familiei, generalul Neagu Andrei, despre familia prezidențială și despre beizadeaua Nicu Ceaușescu. Acesta „făcea orgii în tot felul de locașuri publice, când se suia pe mese și viola chelnerițe în văzul tuturor.”(p. 41), dar și despre soțul ei Virgil, condamnat pe nedrept în urma unui joc de culise pentru funcția de director, ulterior decedat.

Un alt foarte lung și foarte documentat eseu se intitulează Școala cu Vultur –flashuri

- vizează viața de elevă în Urziceni. Desigur, prima referire o face la uniforma școlară pe care a fost nevoită să o poarte în clasele primare, elementare și liceale, desigur fiecare treaptă având micile lor istorioare, fie că este vorba despre „Școala cu vultur”, despre ciudățeniile profesorul de muzică, compozitor și când mergea pe stradă, despre practicele în agricultură ale elevilor liceeni, despre profesoara de fizică și „preferatul” acesteia, Șerban Ion, care a ajuns inginer silvicol. Un prilej minunat pentru autoare să facă un tur în jurul celor mai elegante dansuri, valsul și tangoul, îl reprezintă banchetul absolvenților: „Fără uniforme, ne priveam cu uimire, ca și cum am fi venit de pe altă planetă.”(p. 59)  Ajunge la concluzia că „dansul în pereche este un preludiu pentru sincronizarea într-o viață de cuplu. Perechile, minuscule spirale rotative, spini planetară, care se rotesc în jurul axei lor, se aliniază într-o mișcare circulară mai mare. Sala de bal devine o galaxie în mișcare, o spirală ascendentă, în care se produce zborul, levitația, plutirea dansatorilor.”(p. 63)

    Este momentul și pentru o incursiune în timp, în viața de familie, desigur cea acaparată de copil, Eduard, a cărui ascendență este urmărită minuțios, mândră fiind de momentul de vârf la care a ajuns: „Eduard are peste 40 de ani și are brevet de pilot. Câteodată închiriază câte un avion cu care scurtează drumul dintre serviciu – în California - și locuința personală, în Arizona. Nu s-a a schimbat mult, în sensul că și acum aleargă de colo până colo, dar prin întreaga lume, cu treburi. Arată ca un adevărat american, foarte înalt, foarte solid, cu ochii albaștri și părul grizonat. Doar zâmbetul este ca al băiețelului de altădată.”(p 93) Ascensiune fiului este pentru scriitoare un punct de plecare pentru o fascinantă incursiune în cultura și în dinastia Iranului, a șahinșahului Mohamed Reza Pahlavi Ariamehr (împărăteasă, diadema, obiceiuri de la curte, multe asemănătoare cu ale românilor, fizionomia locuitorilor, („oameni frumoși, înalți, cu un pronunțat aspect european”) decăderea, relațiile cu Azerbaidjanul și Pakistanul etc.

    Capitol cu informații inedite este Inundațiile…din rațiuni de stat, în care de-abia acum aflăm că Urzicenii nu ar fi fost inundat dacă nu se dădea drumul stăvilarului de pe râul Prahova, din rațiuni de stat , ca să se salveze o unitate importantă strategică. Un tablou cutremurător am inundațiilor de pe 3 iulie 1975: „Părinții mei au avut la dispoziție doar câteva minute ca să se refugieze în casa nouă a vecinilor. Au intrat în casă cu un val de apă care i-a ajuns din urmă. Pe bătrână au urcat-o pe masă și a rămas jumătate în apă până în zori. În podul casei au ajuns mama. Bătrâna și tata i-au plasat copii, unul câte unul: Edi tocmai împlinise 7 ani, Aura avea un an și nouă luni, iar Ina era în vârstă de 10 luni. În locuința părăsită, apa ajuns până la nivelul se sus al ferestrelor și mobilele se loveau de pereți. Se făcuse deja noapte. Sirenele sunau continuu! Câinii urlau! Tata s-a urcat pe o masă adusă de ape și de acolo striga după ajutor, fiind în apă până la brâu. Gardurile caselor nu se mai vedeau.”(p. 104) „Mulțumesc lui Dumnezeu că ai mei au rămas în viață! Credința în Dumnezeu este ca un colind. Bați la ușă. ceri și ți se va da. Trebuie doar să pleci la colindat, să ai încredere, să te rogi și să îți deschizi traista sufletului”.(p. 112)

    Inginera Cătălina Stroe lucra în București, la Institutul de Proiectări pentru Automatizări, în Colectivul de Cercetări Economice când s-a întâmplat cutremurul catastrofal. Povestește cum a plecat de la lucru, spre seară. A vrut să intre la cofetăria Casata, dar, din senin, a apucat-o o înfiorătoare durere de cap, lucru foarte neobișnuit pentru ea, fapt ce a determinat-o să renunțe. Peste o oră și ceva Cofetăria Casata era una cu pământul, dărâmată în timpul cutremurului. Cum a perceput cutremurul din 4 martie 1977? „Era puțin trecut de nouă seara. Nu după mult timp am simțit o smucitură pe verticală care a zguduit tot patul. Apoi au început ușoare clătinări laterale are deveneau din ce în ce mai ample. Televizorul plecase deja din loc. Apoi am auzit în clar cum scrâșneau barele de fier din structura betonului, mai ales pe la colțurile camerei. Așteptam cu convingerea clară că blocul se va prăbuși, că nu mai scap de acolo. Cum nimic nu se oprea din mișcare, m-am ridicat și am plecat spre ieșire, lucru absolut contraindicat. Era o singură scară, era întuneric și lumea cobora țipând de frică. Până am coborât cele cinci etaje, cutremurul nu a dat semne să se oprească. Afară, lumea stătea grupată în fața blocului. Luna era imensă, roșiatică și foarte apropiată de pământ. Frigul era neobișnuit și pământul parcă mugea. Era un zgomot surd pe care parcă îl aud și acum.”(p. 120) Ajunsă la Urziceni, a doua zi, cu o mașină de ocazie, a aflat că toți ai ei sunt bine. După o săptămână a părăsit Bucureștii, angajată fiind la Cooperativa Meșteșugărească. Bucurie: „Eram din nou acasă!” După doi ani a fost reangajată la Fabrica de Ferite Urziceni, la Oficiul de Calcul.

    Numai că la Ferite dă peste un alt cataclism care a zdruncinat din temelii structura morală a fabricii: Revoluția. Conform propriei viziuni, a avut multiple aspecte: una s-a întâmplat la televizor, una pe teren și alta, invizibilă, în mintea oamenilor. Revoluția refulărilor și a refulaților a fost de fapt cel mai veridic spectacol. „Toți voiau să obțină ceea ce și-ar fi dorit și nu au putut, crezând că revoluția îi va egaliza pe toți. În fabrică erau niște tensiuni nejustificate. Se formau grupări de interese prin venele cărora începea să curgă un sânge nou, impregnat cu politică.”(p. 143) Lucrurile pentru Cătălina și soțul ei, Victor Stroe, au luat o altă întorsătură. Și-au făcut o firmă privată, INFO-POWER, de informatică, fără prea mare viitor…

    Ultimele capitole sunt dedicate avatarurilor obținerii vizelor de plecare în Occident, cu tot hățișul lor, pentru Austria, Germania, Franța, Canada. O plecare care echivala cu o evadare, avându-se în vedere că totul se făcea în spatele unor perdele, pe relații și mulți bani. Capitolul se încheie cu o excelentă analiză politică, la zi, pentru a da viață învățămintelor istoriei. Ieșirea din Franța spre Canada: „Mă simțeam ieșită din tunelul timpului!”

Finalul: „Părinții mei nu mai aveau lacrimi după atâtea despărțiri. Din 1988 până în 1995, în șapte ani asistaseră la plecarea nepotului preferat Edi, a fiicei celei mici cu soțul, al celui de-al doilea nepoțel Abi, a ginerelui Victor și a fiicei celei mari cu nepoatele adorate, Aura și Ina. Mama plângea pe la icoane: <Doamne, ce se întâmplă în țara asta?>”

    Ultima propoziție a cărții este cutremurătoare: „Fiecare casă din Centrul Vechi are un reprezentant pe aleile Cimitirului Vechi și în lumea celestă!”

    Sunt momente, din ce în ce mai rare, în tumultul editorial contemporan, când pe masa mea de lucru ajunge câte o carte, care nu strigă care nu se impune prin ceva anume și nici nu epatează. O carte care se așază cuminte, aproape timid și te lasă să o descoperi în ritmul ei, cu o generozitate care te dezarmează. Simți acea complicitate între tine și text. Te captivează, te întoarce înapoi, dar te și trimite în prezent. Cartea CENTRUL VECHI a urziceneano- canadiencei Cătălina STROE, un eveniment literar autentic.

Titi Damian