Într-o întâlnire memorabilă la Uniunea Scriitorilor, prilejuită de lansarea unei antologii, acum câţiva ani, am avut şansa unică să ascult poezie recitată de autori nativi din multe limbi ale pământului: rusă, chineză, bulgară, poloneză, engleză, franceză, germană, suedeză, portugheză, spaniolă, italiană, estonă, letonă, lituaniană, greacă, japoneză, vietnameză, arabă, (s-ar putea să-mi mai fi scăpat câteva în această enumerare). M-am întâlnit acolo cu poezia de pe tot globul. Am ascultat cu mare încordare recitările din multele limbi ale pământului, desigur şi traducerea lor în româneşte, dar pentru mine, Limba Română rămâne cea mai frumoasă. Și nu o spun dintr-o pornire excesivă, ci ajutat de un chinez stabilit la noi în 2005, care învățase la perfecție limba română și la o emisiune radio și televizată pe programul II, mărturisea și argumenta prin propria experiență că limba română este cea mai melodioasă, el fiind cântăreț de operă, în românește.
Este melodioasă pentru că este
fonetică – adică are în plus vocalele „ă”
şi „î”, pentru că unele vocale se pot
transforma în semivocale sau se combină în diftongi sau triftongi (ascendenţi
sau descendenţi); pentru că are toate
neamurile de consoane, dar şi pe che, chi, ghe, ghi, ce, ci, ge, gi, pe ţ şi
pe ş; pentru că accentul
cuvintelor este variabil, făcând-o disponibilă la o infinită varietate de
ritmuri cărora li se pot adapta cu uşurinţă melodiile. (Gândească-se cititorul
numai la perfecţiunea versurilor şi a melodiei din „Sara pa deal”); dar mai
ales pentru că are acel minunat semn ortografic, cratima – cu dubla ei
funcţie – de unire sau despărţire -, fapt ce uşurează enorm măsura silabelor
din vers, căpătând, în opinia mea, o deosebită valoare stilistică, schimbând
chiar și sensul comunicării: „Dă-mi-o
mie” și „Dă-mi o mie”. Nu mai
vorbesc despre bogăţia rimelor...
Mulţi afirmă că lexicul limbii noastre este sărac – până
într-o sută cincizeci de mii de cuvinte, spre deosebire de engleză cu peste
500.000, dar se fac că nu observă formidabila capacitate combinatorie - să-i
zicem sintaxă, ceea ce permite schimbarea rapidă a topicii și a sensurilor
cuvintelor – de o mobilitate uluitoare, făcând ca figura de stil, în special
metafora, să fie folosită la nivelul
limbii vorbite. Urmărind un dicționar, vom descoperi că verbele
neregulate „a da” și „lua” intră fiecare în componența a cel puțin 80 de
locuțiuni, iar verbul cel mai de temut în limba română, A MURI, românul îl
îndulcește prin expresii și locuțiuni (toate le perfectul compus – acțiune
terminată, sigură) care vizează aproape tot spectrul existenței sale
pământești:
-A trecut în neființă.
-S-a dus la stele.
-S-a dus pe copcă.
-A închis ochii.
-A ieșit cu picioarele înainte.
-A mierlit-o.
-A sfeclit-o.
-A dat colțul.
-L-a luat Domnul.
-A plecat la Domnul.
-L-a luat dracul.
-A dat ortul popii.
-S-a făcut oale și ulcele.
-A sucombat.
-A crăpat.
-S-a dus într-un loc cu verdeață.
-A închinat steagul.
-A plecat pe ultimul drum.
-Ne-a părăsit.
-S-a curățat.
-Și-a dat duhul.
-A plecat dintre noi.
-I-a apus steaua.
-A belit-o.
Să luăm drept
exemplu disponibilitățile verbului „a bate” (substantiv, „bătaie”), care își
modifică sensurile în timpul comunicării, căpătând nuanțe nebănuite:
-Noi
suntem, prin excelență, niște bătăuși. Ne place BĂTAIA.
- Noi nu curățăm covoarele, noi le BATEM.
-Noi nu parcurgem un drum, noi îl BATEM.
-Chiar și când suntem gânditori, ne BATE gândul.
-Inimile noastre de români BAT.
-Pantofii noștri nu ne rod, ne BAT.
-Ca să urezi de bine cuiva ii spui: „Bată-te norocul să te BATĂ!”.
-Când, pleacă cineva îi urezi: „CALE BĂTUTĂ!”
-Unul dintre dansurile tradiționale din zona Moldovei este „BĂTUTA”.
-Laptele nostru nu-i fermentat, ci e BĂTUT.
-Noi nu ciocănim, noi BATEM la ușă.
-Cândva, unele femei, câștigau un ban din copiere de documente. BĂTEAU la
mașina de scris.
-Nu avem o competiție sportiva loială. Scopul nostru e să-l BATEM pe
adversar.
- Și vântul BATE pe afară.
-Mă
BATE la cap;
-În loc de ghinion, ești BĂTUT de soartă.
-În loc să vorbim degeaba, ne BATEM gura.
-Și mai este si un proverb românesc: „gura BATE fundul"
-Când încheiem o afacere noi... BATEM palma.
-Daca vezi ceva special... BATE la OCHI.
-La copii... BĂTAIA e rupta din RAI.
-Avem chiar si un fel de a pregăti fasolea... fasole BĂTUTĂ.
-Când nu mai avem chef de ceva... nu ne mai BATEM capul.
-Nu aplaudam...noi BATEM din palme.
-Când vorbești mult si fără rost... BAȚI apa-n piuă!
-Când vorbești cu subînțeles... BAȚI șaua să priceapă iapa.
-BAȚI
apropo.
-Dacă spui prostii... BAȚI câmpii.
-BATE
pasul pe loc.
-Cocoșul
bate din aripi.
-Și mi-am propus să nu vă mai BAT la cap, dar sunt sigur ca voi o să-i
dați BATAIE în continuare...
Dacă vom
observa în treacăt că ele primesc și sufixe, și prefixe, (bătălie, bătătură, bătător, bătătorit, străbătut, nestrăbătut, nebătut,
bătăiță etc.) vom avea prilejul să observăm ce bogată în sensuri este limba
noastră. Instantaneu, îmi vin în minte expresuri cu sensuri dintre cele mai
adânci al verbului „a trage”: „stai să-mi
trag sufletul”, „trage să moară”, „trage targa pe uscat”, „i-a tras o
minciună”, „i-am tras o bătaie”, „minciună trasă de păr”, „i-a tras preșul”,
„i-a tras o înjurătură”, „l-a tras de limbă”. Cititorii pot completa,
desigur….
Românii
îi disprețuiesc pe proști inventând grade diferite ale prostiei în
funcție de natura umană, împrejurare, de
individ și de gradul prostiei, începând cu sensul umoristic, până la cel
sarcastic sau chiar persiflare: bleg,
nerod, prostovan, prostănac, stupid,
capsoman, gogoman, nătâng, nănac, nătântoc, neisprăvit, tânt, prostuț, nătărău,
nătăfleață, năzglob, bătut în cap, dobitoc, malac, bou, vițel, măgar, porc,
secătură, dus cu pluta etc. Chiar și multe înjurături, în limba română
capătă sensuri nebănuite. Să-l luăm pe popularul, trimițând la origini: „Du-te în…!” Nu arată numai disprețul,
nemulțumirea față de cineva, ci îl trimite tocmai la origini, tocmai pentru a
se relua ciclul procreării și a apărea altul mai bun, „pentru că tu ești prost,
nu mai am ce face cu tine…”
Și la nivelul limbii culte, scriitorii sesizează și
utilizează nuanțele pentru a-și transmite gândurile și sentimentele. Să luăm
doar două exemple: Arghezi realizează o subtilă diferență între „a ivi” („Am
ivit cuvinte potrivite” – iminența, scânteia) și „a isca” („iscat-am frumuseți
și prețuri noi” – modelarea, finalizarea). Eminescu realizează o enormă
diferență semantică între „a vedea” și „a privi”, (lăsând la o parte anacolutul din finalul
exemplului, cu rolul său stilistic), în
sensul că fata, ființă pământeană, limitată, vede, pe când Luceafărul, ființă superioară, geniul, privește, cugetă, contemplă: „Îl vede azi, îl vede mâni/
Astfel dorința-i gata/, El iar privind de săptămâni,/ Îi cade dragă
fata”.
S-ar putea traduce,
respectându-se întocmai sensurile, în altă limbă, o expresie românească, să
zicem „are gărgăuni în cap”, „n-au intrat
zilele în sac”, „m-am trezit cu noaptea-n cap”, „mă doare-n cot (fund, spate)”,
„pune mâna și învață”, „fugea de mânca pământul”, „nici în ruptul capului” „a
lovit cu sete mingea”,„bagă-ți mințile în cap!”, „Nu mai beli fasolea la mine!”,
„Am boală pe cineva”, „Îi merge bine”, „Am băgat-o pe mânecă”, „Mor după tine”,
„I-a dat o mamă de bătaie”, „Mă seacă la inimă de dor” etc.? Am auzit,
într-un sat de munte, din gura unui om simplu, o expresie care m-a uluit: „Doar n-am mâncat ciorbă de popă stricat să
fac asta...” Insul voia să spună, de fapt, „doar nu-s nebun să fac asta...” Faptul (şi nu-i unicul!) dovedeşte
că limba română este dispusă oricând la invenţii metaforice, chiar și la nivel
de individ, făcând vorbirea românească mult mai colorată, mai predispusă spre metaforă.
Asta înseamnă, în ultimă instanță, NOBLEȚE.
Un aspect extrem de interesant în toate felurile de
combinații, este faptul că ele atașează
imagini vizuale, auditive, motrice și totdeauna un sentiment, ceea ce face ca limba română să
fie predispusă și la filosofie, și la psihologie.
Limba română este cea mai
veche și mai complexă dintre toate limbile de pe planetă, având peste
420 de onomatopee, socotite de lingviști cuvinte primordiale. Este cea mai
expresivă, cea mai plastică, cea mai exactă limbă vorbită în lume. Are cuvinte
și expresii cu care se poate exprima orice nuanță de gând, de sentiment, de
stare, pentru a formula orice ipoteză, orice concluzie, orice teoremă sau orice
teorie, orice condiție, pentru a relata exact orice fapt, orice situație, orice
întâmplare, orice moment, pentru a crea situații dramatice, umoristice,
oficiale, pentru a descrie un tablou, un fenomen natural, ceva real sau ireal
etc.
„Din gravele latinisme, din groteștile gângăveli slave,
din suduirile maghiare, din grecismele peltice a ieșit o limbă de o bogăție
sonică extraordinară, care explică treapta nebănuită la care s-a ridicat poezia
română, vrednică de orice mare literatură.” (G. Călinescu, Compendiu, p. 20)
Merită să amintim și viziunea lui Emil Cioran, considerat
cel mai mare stilist al limbii franceze: „Ca să treci de la limba română la
limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract”.
Am descoperit și o opinie de bun simț a autorului celebre
„Sonete..”, Vasile Voiculescu: „La nici un alt neam nu se află atâta bogăție de
suflet strânsă într-o mlădiere de glas, într-o tremurătură de ghiers, ca la
neamul românesc”.
Limba română este cea mai plastică din câte cunosc și
intuiesc. Prin frumusețea și profunzimea ei ne condamnă la izolare literară.
Nu poate fi tradusă, păstrându-i nuanțele, în celelalte limbi ale pământului,
decât în pierdere. Menționăm și observația lui Călinescu, ca argument, potrivit
căreia „<Alexandru Lăpușneanu> ar fi o capodoperă dacă ar fi avut prestigiul unei limbi
universale.” Asta este și soarta unor capodopere nuvelistice românești, să
zicem „Liniște” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, „De la noi, la Kladova” de
Gala Galaction, apoi „În vreme de război”, „Păcat”, „O făclie de Paște” sau
„Pastramă trufanda” de Caragiale. Nuvela este specia literară în proză care a
izbândit în literatura română. Tradusă în limbi de circulație, ar schimba
opiniile despre literatura română, situându-ne destul de sus, dacă nu, primii.
Tot la acest capitol, doar reliefăm un fapt dovedit de
lingviști și de dialectologi referitor la caracterul unitar al limbii române,
în densul că diferențele dialectale sau de graiuri nu afectează decât în
situații foarte mici comunicarea dinte indivizi: un vorbitor în grai bănățean
se înțelege fără dificultăți cu unul de grai moldovean, pe când, în cadrul
limbii franceze sau germane, lucrurile nu stau chiar la fel, fiind necesar un
efort mai mare sau chiar apelarea la dicționar ori limba literară.
Tocmai din aceste specificități derivă și dificultatea de
a se realiza decât cu foarte mare greutate şi stângăcie traduceri în alte
limbi. A se vedea intenţiile eşuate lamentabil de a se realiza traducerea lui
Creangă, Eminescu sau Caragiale în limbile de circulaţie. Pe când o traducere
dintr-o altă limbă în româneşte, făcută competent, „sună dumnezeieşte”, să
citez opinia unui confrate. Esenin, tradus de George Lesnea, sună eminescian,
„Albatrosul”, tradus de Arghezi sună arghezian...Eminescu „nu poate fi tradus
nici măcar în româneşte”, afirma Maestrul, şi nu o spunea să se afle în treabă,
„Mizerabilii”, tradus de un meseriaş, parcă ar fi scris în limba română...Recent,
chinezul Mo Yan, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, beneficiază de o
excepțională traducere în românește („Sorgul roșu”, „Obosit de viață, obosit de
moarte”), iar romanul „Zuleiha deschide ochii” al rusoaicei-tătăroaice, Gulen
Yahina, parcă ar fi fost scris în românește, toate demonstrând că traducătorii români sunt
„scriitori” chiar și în limba chineză sau rusă…
Apoi, „Dicţionarul general al literaturii române” nu-i
nici pe departe complet. Scriind tetralogia „Muscelenii”, a trebuit să-mi
adaptez limbajul personajelor la cele din Carpaţii de Curbură şi am descoperit
și am folosit o puzderie de cuvinte (vreo 750, pe care le-am inventariat în
lucrarea „Fidelitatea memoriei colective”) uzuale în partea locului, dar
neincluse în dicţionare, să zicem: „mangă”
(prăpastie), „buduhală”(gripă, răceală), „preduf”(dop pentru butoi), „buriu”
(butoi mare pentru ţuică), „buriaş”(butoiaş), „a se preveşti”(a se intersecta),
„muscuriu” (copil murdar la gură), „arzanie”, „izgojie” (copil neastâmpărat)
etc.
Cert este că limba română este unitară. Au demonstrat-o
mulţi alţii înaintea mea și vorbitorii înșiși. Ce înseamnă asta? În opinia mea,
naţiunea gândeşte și vorbește ca o persoană. O demonstrează verbul care „a
prins rădăcini în limba românească” (Mircea Vulcănescu) – „a fi” – cuvânt de aur al limbii române, căci are
capacitatea formidabilă de a se combina cu el însuși. „A fi” – verb – înseamnă viaţă; „fire”
– substantiv – adică viaţa îmblânzită. Prima iscusire a lui „a fi” este „este să fie”, adică o iminență la realitate. Urmează pe rând: „era să fie” (tentativă neizbutită de
realitate); „ar fi” (posibilitate ce
stă sub o condiție); „ar fi să fie”
(posibilitate deschisă a posibilității); „de-ar
fi” (contingența) – „dacă s-ar
întâmpla să fie”; „de-ar fi să fie” (contingență
a posibilității); „de-ar fi fost să fie”
(posibilitate a contingenței posibilității). Dar când zicem „n-a fost să fie”, nu e regret, ci
mângâiere.
Zicem „ar fi să fie”, dar nu e totuna cu „fire-ar să fie”, după cum „ar fi fost să fie” nu e totuna cu „fire-ar să fi fost”. Dacă folosim
particula condiționalului, sensurile se schimbă: „de-ar fi fost să fie”(modalitate obiectivă) nu e totuna cu „ar fi fost să fie” (modalitate
subiectivă). Un mod verbal, prezumtivul, ne poate duce la forme foarte subtile,
precum: „va fi fiind să fie”, sau „va fi fost să fie.”
Propun un exerciţiu cititorului: să mediteze şi să pună
în propoziţie combinaţiile următoare pentru a descoperi ce infinitate de
gânduri, stări, trăiri, sentimente, ascund:
este, să fie, va fi, ar fi, să fi fost, va fi fost, ar fi fost, de-ar fi, de-ar
fi fost, de va fi fost, de-ar fi fost să fie, a fost să fie, ce-ar fi să fie,
de-ar fi să fie etc. Pe Caragiale îl fascinau: „o fi..., n-o fi...”(„În vreme de Război”). Exerciţiul nu se
termină aici. Dacă s-ar adăuga fiecărei construcţii de mai sus şi o negaţie? Să
zicem, la întâmplare - „de n-ar fi fost
să fie” sau „n-a fost să fie...”,
sau construcţia fascinantă (nu numai pentru mine, ci şi pentru Constantin
Noica): „Ce-ar fi fost dacă ar fi fost
altfel decât cum a fost?”
O observație de final. Alecsandri, la timpul lui, avea
dreptate când afirma că „Românul s-a
născut poet.” Observația lui ar putea fi nuanțată, după 150 de ani trecuți: „Limba română naște poeți!”
A fi – fire – ființare: flori alese din Grădina Maicii
Domnului, care definesc noblețea de netăgăduit a limbii române,
întărindu-l pe Dimitrie Cantemir care afirma genial: Limba română nebiruit martor ne este!
Mulțumesc Domnului că mi-a dat șansa să mă nasc în limba
română!
P. S. Un fel de Testament - Avertisment ne vine de la
Fănuș Neagu, fachirul metaforei: „Nu știu cât aur ni se prefiră printre degete
într-un an sau într-o viață de om. Dar intuiesc și aș fi în stare să fac
socoteala cât aur din istoria neamului românesc vom pierde în viitor dacă vom
continua să răstignim limba română pe scânduri adormite în nămolul prostiei,
ignoranței, disprețului, îngenuncherii.”
Titi DAMIAN
